Knulp. Demian

De neuitat ramane impresia de-a dreptul electrizanta pe care demian-ul acelui misterios Sinclair a provocat-o din clipa aparitiei sale; o povestire ce atingea cu inspaimantatoare claritate nervul timpului, primita cu incantare si recunostinta de o intreaga generatie ce-si regasea in ea cele mai adanci simtaminte. – Thomas Mann
 

Fragment din volumul „Knulp. Demian” de Hermann Hesse:

„Knulp suflase in lampa sa si o stinsese de cum incepuse sa se desfasoare scena de peste drum, pentru a nu fi vazut, si acum statea linistit la panda, aplecat peste ferestruica lui.
Tanara servitoare de dincolo era genul care-i placea. Avea poate optsprezece sau nouasprezece ani, nu era prea inalta si avea o fata smeada, cu ochi caprui si par inchis si des. Acest chip linistit si placut vederii nu arata defel vesel, si intreaga faptura sedea framantata si trista pe cufarul ei verde si tare, astfel ca Knulp, care cunostea lumea si pe fete, de asemenea, isi putea lesne da seama ca tanarul suflet nu plecase de mult prin strainataturi si era cuprins de dor de casa. Isi lasa mainile subtiri sa odihneasca in poala si cauta o mangaiere trecatoare zabovind un pic, inainte de a merge la culcare, pe micul ei avut, gandindu-se la odaia de acasa.
La fel de neclintit ca si ea in camaruta ei statea si Knulp la ferestruica lui si privea incordat, in mica si straina viata omeneasca de peste drum, care-si strajuia cu atata inocenta gingasul ei dor la lumina lumanarii si care nici nu banuia ca este privita. Vazu ochii caprui si blanzi, cand privind fara sfiala intr-acoace prin intuneric, cand acoperiti din nou de gene lungi, si pe obrajii inchisi copilaresti, jucandu-se linistita lumina rosietica, privi mainile tinere si subtiri cum erau obosite si mai amanau inca nitel ultima mica osteneala a dezvesmantatului, in timp ce odihneau pe rochia de bumbac de un albastru-inchis.

In cele din urma tanara fecioara isi inalta cu un oftat capul cu parul prins in doua cozi grele, legate la spate intr-o barcuta, privi ingandurata, insa nu mai putin abatuta, in gol, si apoi se apleca adanc pentru a-si dezlega sireturile de la ghete.
Knulp n-ar fi vrut sa plece de pe acum, insa i se paru nedrept si aproape odios sa priveasca la sarmana copila cum se dezbraca. Ar fi chemat-o bucuros, ar fi palavragit un pic cu ea si ar fi facut-o, cu o vorba de gluma, sa mearga ceva mai vesela la culcare. Dar se temea ca ea se va speria si va stinge lumina de indata ce s-ar auzi strigata de el.
In schimb, incepu sa foloseasca unul dintre multele sale mici mestesuguri. Cu nesfarsita gingasie si simtire porni sa fluiere, ca de departe, si fluiera cantecul „intr-un tinut racoros se invarte roata unei mori”; reusi s-o faca atat de usor si de delicat, incat fata asculta o vreme, fara a sti prea bine ce este, si abia la al treilea vers se indrepta, se ridica si trecu la geam, cu auzul incordat.
Intinse capul in afara si asculta, in timp ce Knulp continua sa fluiere incet. Legana capul cateva tacturi in ritmul melodiei, pe urma ridica brusc privirea si se dumiri de unde vine muzica.
– E cineva dincolo? intreba ea cu jumatate de glas.
– Doar o calfa de tabacar, raspunse el, de asemenea, incet. Nu vreau s-o stanjenesc pe fecioara din somn. Am avut doar nitel dor de casa si mi-am fluierat un cantec. Dar stiu si din cele hazlii. Esti cumva si tu straina aici, fetisoara?
– Sunt din Padurea Neagra.”