Secretul sotului

Imagineaza-ti ca sotul tau ti-a scris o scrisoare pe care nu trebuie sa o deschizi decat dupa moartea lui. Mai mult, imagineaza-ti ca acea scrisoare contine secretul lui cel mai intunecat si mai bine ascuns – ceva atat de teribil, incat poate sa distruga nu numai viata pe care ati construit-o impreuna, ci si vietile altora. Imagineaza-ti apoi ca dai peste acea scrisoare in timp ce sotul tau este inca in viata…

Un roman tulburator despre secretele pe care alegem sa nu le impartasim cu partenerul nostru de viata.

„Si dupa ce vor disparea, va ramane totusi dragostea. Un sentiment absolut diferit de adoratia simpla si totala pe care o traise ca tanara mireasa pasind spre barbatul serios si chipes care o astepta in fata altarului. Dar stia ca, indiferent cat de mult il ura pentru ceea ce facuse, ea il va iubi mereu. O simtea in adancul inimii ei ca pe un ascuns filon de aur. Intotdeauna va fi acolo.“

Fragment din roman:
„Sincera sa fie, daca ar avea timp sa se gandeasca la chestia asta, nici macar nu stia daca era o adepta atat de impatimita a lui Dumnezeu. Parea ca El ii abandonase de mult. In fiecare zi, peste tot in lume, copiilor li se tamplau lucruri infioratoare. Asa ceva era de neiertat.
Micul Spiderman.
A inchis ochii ca sa-si alunge imaginea din minte.
Pe Cecilia n-o interesau subtilitatile astea despre liberul arbitru, despre caile misterioase ale Domnului si alte bla-bla-uri. Daca Dumnezeu ar fi avut un sef, ea de mult i-ar fi trimis una dintre temutele ei scrisori de reclamatie. Pe mine m-ati pierdut de clienta.
S-a uitat la fata umila, cu pielea neteda, a parintelui Joe. Odata el ii spusese ca i se parea „foarte interesant cand oamenii se indoiau de credinta lor”. Doar ca Ceciliei nu i se pareau atat de relevante indoielile ei. Ea credea in Saint Angela’s cu toata fiinta ei: scoala, parohia, comunitatea pe care o reprezenta. Ea credea ca „Iubiti-va unii pe altii” era un minunat cod moral dupa care sa-si traiasca viata. Sfanta impartasanie era o ceremonie frumoasa, vesnica. Biserica Catolica era echipa pe care ea o sustinuse intotdeauna. Cat despre Dumnezeu si daca El (sau Ea!) isi facea datoria, ei bine, asta era o alta poveste.
Si totusi, toata lumea credea ca ea era catolica absoluta.
S-a gandit la Bridget care a intrebat-o acum doua seri „Cum de-ai devenit atat de catolica?” atunci cand Cecilia a adus vorba in mod absolut firesc despre prima confesiune a lui Polly de anul viitor (sau Reconciliere, cum i se zice acum), de parca sora-sa a uitat cand a fost mica regina a dansului liturgic pe vremea cand erau la scoala.
I-ar fi donat sora-sii un rinichi fara ezitare, dar cateodata simtea ca-i vine sa incalece pe ea si s-o sufoce punandu-i o perna pe fata. Asta fusese o metoda eficienta de a o disciplina pe vremea cand erau mici. Din pacate, acum era un mod prin care adultii isi reprimau sentimentele adevarate.
Fireste, si Bridget i-ar dona Ceciliei un rinichi. Doar ca ea ar bombani mai mult in perioada de recuperare, i-ar aminti lucrul acesta de cate ori s-ar ivi ocazia si ar avea grija ca toate cheltuielile ei sa fie suportate de Cecilia.
Parintele Joe isi incheiase numarul. Participantii la slujba, risipiti prin biserica, s-au pregatit pentru imnul final, ridicandu-se in picioare cu un murmur de oftaturi retinute, tusituri infundate si trosneli de genunchi imbatraniti. Cecilia a surprins privirea Melissei McNulty de cealalta parte a intervalului dintre strane; Melissa a ridicat din sprancene, parca vrand sa spuna: nu suntem noi oameni de treaba ca am venit la inmormantarea surorii Ursula, cu toate ca ea a fost o femeie atat de afurisita si noi suntem atat de ocupati?
Cecilia i-a raspuns ridicand mahnita din umeri intr-un gest care spunea: Pai, nu asa se intampla mereu?! ”