Misterioasa disparitie a Katharinei Linden

Pia Kolvenbach, o fetita inteligenta si curioasa in varsta de 10 ani, locuieste impreuna cu familia intr-un orasel linistit din Germania, Bad Munstereifel. Viata ei ia o intorsatura nefericita atunci cand bunica sa isi da foc din greseala si moare. Va fi cunoscuta ca fetita a carei bunica „a explodat”. Dar acest incident va fi doar una dintre intamplarile bizare din roman. O fata pe nume Katharina Linden dispare ca prin minune. Pia se imprieteneste cu un baiat la fel de nepopular si cei doi se intreaba daca in spatele disparitiei misterioase se afla ceva la fel de tulburator ca in povestile cu vrajitoare si demoni spuse de Herr Schiller. Frica, paranoia si suspiciunea vor pune stapanire pe oraseni pe masura ce au loc si alte rapiri. Sfarsitul va fi surprinzator.
Misterioasa disparitie a Katharinei Linden a fost inspirata de un mic orasel real din Germania, Bad Munstereifel. Helen Grant a locuit acolo timp de sapte ani si a fost fascinata de istoria si arhitectura locului, spunand ca a trai in Bad Munstereifel este ca si cum ai pasi in trecut. De asemenea, povestile si legendele din roman sunt culese din folclor si amintesc de basmele originale ale fratilor Grimm.
Traducere din limba engleza Andra Volintiru.

Fragment din romanul „Misterioasa disparitie a Katharinei Linden” de Helen Grant:
„Iarna a venit devreme in acel an. Intotdeauna obisnuiam sa ma gandesc la ziua Sfantului Martin, 11 noiembrie, ca la un moment semnificativ in perioada de dinaintea Craciunului. Anul acesta, anul in care Katharina Linden si Mario Voss disparusera de pe strazile orasului, era o zi a Sfantului Martin, friguroasa.
Mama ne-a imbracat in haine peste haine calduroase: pulovere, pufoaice, ghete cu izolare, termica, fulare si manusi. Eu aveam o caciula roz, pufoasa, cu un mot deasupra, iar Sebastian purta o caciula mica, de lana, bleumarin, cu aparatoare de urechi. Aratam ca o pereche de pitici grasi. Totusi, erau necesare – in timpul scurtei plimbari pana la Klosterplatz am simtit frigul usturator pe fiecare centimetru de piele expusa. Chiar si prin izolarea densa a manusilor mele, frigul musca din mana care tinea felinarul.
In calitate de eleva in toata firea a Gymnasiumului, in mod normal, m-as fi putut dispensa de felinar, intrucat era extrem de jenant sa fiu vazuta cu el, dar, in ultimul minut, mama mi-a cumparat unul si nu am avut inima sa o refuz. Avea forma fetei unui soare, galbena si rotunda, si era facut din hartie creponata. Sebastian avea un felinar mult mai mare, construit de mama alaturi de alti parinti din grupul lui de joaca. Avea forma unei omizi verzi, cu pete roz si mov, facuta din hartie de matase pe un schelet de carton negru. Omida avea o expresie nebuna, pe fata pentru ca mama decupase gura roz ca o linie serpuita. A spus ca era „o lovitura data uniformitatii” – mama nu putuse niciodata suporta obiceiul german de a forma un grup si toti sa faca exact acelasi obiect. De fapt, ea ura de moarte artele si mestesugurile. Sebastian ar fi trebuit probabil sa fie recunoscator ca mama ii facuse un felinar, luand in consideratie calvarul prin care trebuise ea sa treaca pentru a-l confectiona.
Cand am ajuns la Klosterplatz, era deja plin de oameni care misunau incolo si-ncoace, batand din picioare si sufiandu-si in pumni. Ca de obicei, pompierii erau acolo, invartindu-se pe langa masina lor sclipitoare, parcata intr-o parte a pietei si facand tot posibilul sa para degajati. Un rug pentru un enorm foc de sarbatoare fusese construit in mijlocul pietei. Urma sa fie aprins de pompieri cand procesiunea se afla in desfasurare prin oras, astfel incat sa arda, vesel cand noi ne vom fi intors.”