Clinamen

Confesiunea Emanuelei Ignatoiu-Sora e cutremuratoare si, asa fiind, orice termen de comparatie e exclus. S-a scris mult dinauntrul bolii, la noi si aiurea, si de fiecare data s-a scris altfel, cu totul personal, cu totul liminar si irepetabil. Blecher nu e Sorana Gurian, Sorana Gurian nu e Sorin Stoica, Sorin Stoica nu e Matei Calinescu si asa mai departe. Suntem, in fond, cu desavarsire singuri in experienta aceasta si, pe masura ce inaintam in ea, din ce in ce mai self-centered. Nu intamplator imaginea predilecta a cartii e aceea a campului de narcise, asociat cand cu frica si obsesiile care-o insotesc, cand cu semnele epidermice ale maladiei, cand direct cu moartea. De-aici si titlul, pe care eu unul il citesc in descendenta lui Harold Bloom: clinamen e prima dintre cele sase forme de indepartare pe care un poet adevarat le poate exersa. Altfel spus, devierea, derapajul, evadarea din pluton. Caci Emanuela Ignatoiu-Sora scrie de-adevaratelea despre trauma pe care multi congeneri douamiisti au tematizat-o din rasfat. – Cosmin Ciotlos