Ochii Beatricei

Ochii Beatricei. Cum arata cu adevarat lumea lui Dante?

Imaginati-va ca am trai intr-o lume ca o bila mica. Asta ar insemna ca spatiul este curb. Acum, sa presupunem ca eu as intinde mana inainte. Daca sfera lumii noastre ar fi foarte mica, stiti ce s-ar intampla? Mana mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, intr-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, avand adica o curbura indeajuns de mare, pentru a-mi scarpina ceafa ar trebui sa intind mana in fata. Asta e vestea buna. Vestea proasta este ca, intr-o astfel de lume, in fata mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta as fi chiar eu!

Dar se mai intampla ceva, independent de faptul ca spatiul este sferic ori nu. Ceea ce eu vad atunci cand ma uit drept in fata nu este o situatie contemporana cu mine, ci una care s-a petrecut in trecut: mi-as vedea, daca spatiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineata, sa zicem, nu ceafa de acum. Atunci cand privim cerul instelat de deasupra noastra, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situatiilor stelare la care ne uitam: orice privire in adancul cerului este de fapt o privire aruncata in trecut, si anume, cu cat mai departe ne uitam in spatiu, cu atat mai la inceput – spre inceputul timpului – patrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui sa fie originea universului. Aceasta afirmatie, corecta in cosmologia moderna, ne readuce imediat in minte descrierea facuta de Dante lumii vazute de el in ascensiunea sa. Caci Dante se indreapta constant spre Dumnezeu, adica spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezinta, la care sunt sigur ca ar subscrie, este aceea in care Pamantul este centrul unei enorme sfere pline, a carei circumferinta reprezinta chiar originea timpului si spatiului – adica Dumnezeu. – Horia-Roman Patapievici