Ce-am pierdut in foc

Universul Marianei Enriquez este populat de femei, dar nu e unul bland. Este bizar in cel mai sofisticat si mai nelinistitor mod cu putinta, cu atat mai diabolic cu cat straniul irumpe din tesatura banala a vietii cotidiene. Personajele ei se confrunta cu abuzuri, saracie, droguri, criminalitate, trafic de copii, patologii dintre cele mai diverse, diformitati, violenta. Fiind jurnalista de profesie, multe dintre proze pleaca de la intamplari reale aparute in presa vremii – criminalul in serie copil ramas in istorie sub numele de Piticul Clapaug, doi adolescenti torturati de politie intr-o suburbie sinistra a Buenos Airesului si fortati sa se arunce in apele unui rau poluat -, dar fictiunea ei impinge totul la un alt nivel.

Aici, in aceste povestiri electrizante care lovesc cititorul direct in plex, macabrul rafinat este impins la rang de arta: magie neagra, sfinti razbunatori, case bantuite, disparitii cat se poate de misterioase, femei care isi dau singure foc pentru a protesta impotriva violentei domestice.

Rezultatul – o combinatie bulversanta de Poe, Stephen King si Cortazar – este de neuitat.

De mica am adorat literatura horror si gotica. Cu anii, mi-am largit orizonturile literare, dar pentru mine acest gen ramane la fel de fascinant. E popular, ceea ce-mi place. Provoaca reactii fizice, ceea ce-mi doresc mereu de la fictiune. Si e un gen minunat care-ti permite sa fii
extrem de grav si sa atingi subiecte foarte serioase (politica, moartea, frica, insatisfactia), ramanand in acelasi timp captivant. Nu stiu daca-mi ies toate aceste lucruri in povestirile mele, dar asta incerc sa fac. – Mariana Enriquez

Povestirile Marianei Enriquez surprind dimensiunea istorica si constiinta de clasa, insa personajele sale nu fac uz nici o clipa de sentimentalism sau mila. Autoarea cauta un adevar mai profund – si mai tulburator – decat cel permis de regulile stricte ale realismului. O carte exploziva si fascinanta, exceland in grotesc si cel mai negru umor. – New York Times Book Review  

In mainile scriitoarei, inegalitatea, frumusetea si coruptia Argentinei se impletesc pentru a deveni o manifestare a celor mai intunecate ganduri si frici ale noastre. – VanityFair

Foarte feminista Mariana Enriquez amesteca cu un extravagant talent de povestitoare fantasticul si realismul cel mai sordid. Mariana Enriquez este o vrajitoare povestitoare. – Telerama
 

„Drama a aparut intr-o dimineata cand au scos-o pe Lucila pe targa din apartamentul in care locuia impreuna cu Mario Ponte: avea arsuri pe 70% din corp si s-a spus ca nu avea sa supravietuiasca. A supravietuit o saptamana.

Silvina isi amintea vag de stirea difuzata in presa, de povestile de la birou. Mario Ponte ii daduse foc dupa o cearta. Exact ca in cazul fetei de la metrou, golise o sticla de alcool peste ea – ea era in pat dupa care aruncase un chibrit aprins pe trupul gol. A lasat-o sa arda cateva minute, dupa care a acoperit-o cu o patura. Apoi a sunat la ambulanta. La fel ca sotul fetei de la metrou, a spus ca ea fusese de vina.

De aceea, cand femeile au inceput sa-si dea foc cu adevarat, nimeni nu le-a crezut, se gandea Silvina in timp ce astepta autobuzul (nu mergea cu masina ei atunci cand o vizita pe maica-sa; se temea sa nu fie urmarita). Lumea credea ca-i protejau pe barbati, ca inca le era frica de ei, ca erau in stare de soc si de-aia nu puteau spune adevarul. A durat ceva pana sa fie acceptata ideea ca isi dadeau foc singure.

Acum, cand nu trecea o saptamana fara ca o femeie sa nu-si dea foc, nimeni nu se dumirise inca ce era de facut, cum sa le opreasca, in afara de chestiile clasice: controale, politie, paza. Dar astea nu functionau. O prietena anorexica i-a zis odata Silvinei: nu te pot obliga sa mananci. Ba pot, ii raspunsese Silvina, cu o sonda sau perfuzii. Da, dar nu te pot controla incontinuu. Tai sonda. Iti scoti perfuziile. Nimeni nu te poate tine sub observatie douazeci si patru de ore pe zi, oamenii mai si dorm. Era adevarat. Pana la urma, fosta ei colega de scoala a murit. Silvina s-a asezat cu rucsacul pe genunchi. S-a bucurat ca nu avea de schimbat autobuzul. Intotdeauna se temea ca nu cumva deschida cineva rucsacul si sa-si dea seama ce avea in el.”