Revedere peste ani. Sfarsit de singuratate

Indragita scriitoare Barbara Delinsky revine in forta, oferindu-ne nu una, ci doua emotionante romane despre dragoste, durere si despre puterea de a te ridica atunci cind totul pare pierdut, infruntindu-ti fara teama soarta.
Protagonistii primului dintre acestea, Chloe si Ross, se reintilnesc dupa unsprezece ani si descopera ca, uneori, viata iti poate oferi o a doua sansa pentru a gasi acel ceva pe care il credeai definitiv pierdut. Vor reusi cei doi sa treaca peste regretele si remuscarile ce par sa le umbreasca relatia?
In ceea ce-i priveste pe Anne si Mitch, eroii din al doilea roman, ei sunt doi straini loviti de soarta, care se indragostesc nebuneste unul de altul, inainte de a sti prea multe despre viata celuilalt. Va fi posibil ca cei doi sa-si cladeasca un viitor impreuna, ignorand secretele intunecate din trecutul lor?  

Fragment din carte:
„Trecusera doua saptamini de cind il vazuse pe Ross Stephenson, doua saptamini de cind prezenta lui o naucise. Trebuia sa faca ceva in privinta aceasta, se gindea ea, in vreme ce evita o bucata de lemn adusa de curenti pe plaja. Plescaitul pantofilor sai sport pe nisipul ud rasuna la fel ca lemnul purtat in sus si in jos de valuri.
Cu unsprezece ani inainte, marcase un punct, cucerindu-i mintea si trupul in citeva ore. Intilnirea lor, cu doua saptamini in urma, se produsese in imprejurari foarte diferite, dar fusese aproape la fel de devastatoare.
Atractia fizica dintre ei nu se micsorase. Intr-o oarecare masura, era mult mai inspaimintatoare decit inainte, daca amintirea acelui sarut din bucataria motelului era corecta. El trebuie sa fi stiut cit de mult o afectase, de vreme ce disparuse in dimineata urmatoare intr-un mod de neiertat.
Chloe nu avea habar la ce sa se astepte — indiferent daca Ross ar fi trezit-o sau s-ar fi intilnit la parter, pentru micul dejun. Presupunea ca, la sfirsit, ar fi condus-o la masina. Dar o menajera o sculase la sapte, asezind o ceasca de cafea proaspata si o tava cu cornuri dulci pe suportul mic de linga pat, iar cind ajunsese in fata biroului de la receptie aflase ca Ross achitase deja totul.
Mai intii, fusese dezamagita, pentru ca apoi sa se supere pe sine insasi. Era chiar mai bine asa! Era foarte vulnerabila, daca sarutul din noaptea precedenta insemnase ceva! Ross o facuse sa traiasca senzatii minunate pe care nu le merita. Era vie si i se parea de ajuns! Isi argumenta siesi ca ar face mult mai bine sa-si vada de viata ei.
Dar cind receptionerul din tura de zi ii inminase biletul lui Ross, devenise livida. „Chloe — mizgalise el cu o mina sigura — a trebuit sa plec ca sa prind primul zbor de dimineata. Am avut grija de masina ta. Cineva de la motel ti-o va aduce.” Era semnat „Cu dragoste, Ross”.
Nu era treaba lui sa faca asta, nu era treaba lui sa folo-seasca cuvintul „dragoste” cu atita usurinta! ”