Lucrarea ce urmeaza reprezinta un pas pe care-l asteptam, si-l asteptam de mult, spre explorarea taramurilor modale romanesti, de care, in ultimele decenii, tot mai multi compozitori se apropie, cautand sa intuiasca, sa dibuie contururi, poteci chiar spre un pamant ferm, in care armonia sa fie acasa, in alt loc decat cel al traditiei clasice.
Si iata ca o indrazneala a acestui pas de teoretizare tendinta de sinteza apaline unui tanar, care, dupa o dubla activitate, in fata pianului a catedrei, trece acum la masa de scris, impletind experientele in deschideri de concluzii sugestii.
Se stie cat de mult am regretat ca dupa primele indicatii de cadente ale modalului romanesc, schitate de Sabin Dragoi (in Monografia Comunei Belint, din 1934), au urmat ani, zeci de ani, de tacere sau nepublicare, dupa care de abia catre 1959-61 incep sa se auda cateva glasuri competente, ca Alexandru Tiberiu Pascal Bentoiu, cu excelentele lor studii. Pretiosul document despre Armonizarea Cantecului popular” de Dimitrie Cuclin nu a vazut lumina tiparului din motive pe care preferam sa nu le discutam .
Privit in ansamblu si proportii, studiul lui Dan Buciu se impune prin extinderea detalierea echilibrata, prin avantul investigatiilor (chiar daca nu-si construieste afirmatiile pe citate din compozitiile, articolele sau asetliunile altora), ceea ce-i confera originalitate raspundere proprie, adica dreptul de a-i apartine prin modul in care se orienteaza prin arsenalul mijloacelor oferite de armonia contrapunctul contemporan, la zi.
Dovedind simtul masurii, el stie sa evite afirmatiile categorice, periculoase in faza actuala a unui modalism in gestatie. In consecinta, nu vom intalni solutii indiscutabile, legiferarea sau dogma. Cu rezerva prudenta, autorul, procedand ,stiintific, si intelept, enumera, ofera material, sugereaza, conclude dar – mai cu seama – invita la participare, la meditatie si la luari de atitudini creatoare.
Lucrarea intereseaza deopotriva pe cei care acum descifreaza tainele Muzicii, ca pe profesionistii in plina desfasurare de teoretizare sau de creatie, fiindca contine in ea un proces de defrisare.
Fragment:
„CAPITOLUL II POLIFONIA
Dac? omofonia a parcurs drumul de la tonalitatea gestant? secolelor XV-XVI c?tre piscurile func?ionalismului secolelor XVIII XIX, pentru ca apoi s? continue cu re?eaua foarte bogat? ?i divers? structurilor modale ale secolului XX, conceptul polifonic urmeaz? exa traseul invers: polifonia se na?te în baia modal?” a medievalismul muzical european, evoluând c?tre complexitatea sporit? a Rena?terii pentru a ajunge la punctul terminus numit Barocul muzical, unde reperele tonale ale contrapunctelor bachiene sau haendeliene nu mai pot fi puse la indoial?. Este adev?rat c? dup? ce traverseaz? un con de umbr? de circa 150 de ani, polifonia reapare în for?? pe primul plan muzical al Europet ve?minte noi, moderne, dodecafonice sau modale. ?i astfel polifonia este repus? în drepturi în secolul al XX-lea, de data aceasta nu în dau omofoniei, ci în paralel cu aceasta. Consider?m c? paralelismul, dualitat omofoniepolifonie constituie caracteristica secolului al XX-lea, era muzical? în care nu credem c? se mai poate vorbi (ca în alte secole perioade muzicale) de suprema?ia absolut? a unui concept muzical. Pe alte repere, omofonia ?i polifonia se dezvolt? simultan, se inter-influen?eaz? se condi?ioneaz? uneori, se îmbog??esc ?i se transform? permanent. Iat? ce, uneori discret, alteori mai direct, am implicat elemente de polifonie atunci când am tratat problema armoniei modale; iat? de ce ?i aici, domeniul polifoniei modale, vom implica elemente de omofonie, elemen integrate organic deja conceptului polifonic modal (a?a cum ?i invers armonia modal? integreaz? organic elemente de polifonie).
În polifonia modern? se poate vorbi mai rar de o inciden?? verticala intampl?toare a vocilor ?i de o succesiune liber? a structurilor verticale; acestea vor fi evident subordonate elementului orizontal, dar, de?i aflate pe plan secundar, vor avea de parcurs un traiect muzical precis (altminteri ar risca prin crearea de acorduri întâmpl?toare sau prin succesiuni acordice ordate, s? produc? efecte sonore care ar impieta asupra desf??ur?rii în e condi?ii a planurilor melodice). Înainte de a intra în subiectul propus mai face o men?iune, de ordin metodologic: nu vom parcurge problematica ridicat? de studiul polifoniei modale conform normelor tradi?ionale instaurate de tratatele de contrapunct la dou? voci, la trei la patru ?i la mai multe voci ci vom c?uta s? privim, concomitent, retele ridicate de scriitura polifonic? pe orice num?r de voci, f?când specifica?ifle de rigoare pentru scriitura pe un anumit num?r de voci atunci cand se ivesc situa?ii particulare, speciale. Vom c?uta deci s? descifr?m mai intai problemele fundamentale pe care le ridic? scriitura polifonic? (le putem numi ?i reguli eventual, de?i nu suntem partizanul termenului), sub raportul mai întâi al orizontalului (planul melodic) ?i apoi sub acela al intersec?iilor rezultate pe vertical? ale planurilor melodice (planul armonic).
Ar mai fi totu?i înc? ceva de ad?ugat! Nu trebuie uitat faptul c? zorile muzicii plurivocale au fost luminate de soarele polifoniei. Primele cursuri muzicale plurivocale au stat sub semnul polifoniei de panglic? ( organum, gymelus sau faux-bourdonul). Iar evolu?ia c?tre un stadiu superior polifonic prin autonomizarea treptat? a planurilor orizontale lodiile diferitelor voci) s-a realizat prin parcurgerea traseului Ars antiqua ?i Ars Nova, primul mare pisc componistic atins fiind Guillaume Machaut. Este foarte important faptul c? ceea ce s-a realizat pân? la sfar?itul secolului XIV a stat sub semnul polifoniei diatonice medievale care, în persoana ilustrului creator amintit mai înainte, ?i-a creat un stil” muzical ce poate fi descoperit în opera sa muzical? de ansamblu, un set de concepte pe baza c?rora s-a condus în redactarea discursului muzical. Interesant este faptul c? noii polifoni?ti modali” ai inceputului de veac XX vor prelua multe sugestii sonore din aceast? arhaic? lume modal?, pe care Ie vor transla în noua lume modal? inaugurat? la r?scrucea veacurilor XIX ?i XX. ”
Si iata ca o indrazneala a acestui pas de teoretizare tendinta de sinteza apaline unui tanar, care, dupa o dubla activitate, in fata pianului a catedrei, trece acum la masa de scris, impletind experientele in deschideri de concluzii sugestii.
Se stie cat de mult am regretat ca dupa primele indicatii de cadente ale modalului romanesc, schitate de Sabin Dragoi (in Monografia Comunei Belint, din 1934), au urmat ani, zeci de ani, de tacere sau nepublicare, dupa care de abia catre 1959-61 incep sa se auda cateva glasuri competente, ca Alexandru Tiberiu Pascal Bentoiu, cu excelentele lor studii. Pretiosul document despre Armonizarea Cantecului popular” de Dimitrie Cuclin nu a vazut lumina tiparului din motive pe care preferam sa nu le discutam .
Privit in ansamblu si proportii, studiul lui Dan Buciu se impune prin extinderea detalierea echilibrata, prin avantul investigatiilor (chiar daca nu-si construieste afirmatiile pe citate din compozitiile, articolele sau asetliunile altora), ceea ce-i confera originalitate raspundere proprie, adica dreptul de a-i apartine prin modul in care se orienteaza prin arsenalul mijloacelor oferite de armonia contrapunctul contemporan, la zi.
Dovedind simtul masurii, el stie sa evite afirmatiile categorice, periculoase in faza actuala a unui modalism in gestatie. In consecinta, nu vom intalni solutii indiscutabile, legiferarea sau dogma. Cu rezerva prudenta, autorul, procedand ,stiintific, si intelept, enumera, ofera material, sugereaza, conclude dar – mai cu seama – invita la participare, la meditatie si la luari de atitudini creatoare.
Lucrarea intereseaza deopotriva pe cei care acum descifreaza tainele Muzicii, ca pe profesionistii in plina desfasurare de teoretizare sau de creatie, fiindca contine in ea un proces de defrisare.
Fragment:
„CAPITOLUL II POLIFONIA
Dac? omofonia a parcurs drumul de la tonalitatea gestant? secolelor XV-XVI c?tre piscurile func?ionalismului secolelor XVIII XIX, pentru ca apoi s? continue cu re?eaua foarte bogat? ?i divers? structurilor modale ale secolului XX, conceptul polifonic urmeaz? exa traseul invers: polifonia se na?te în baia modal?” a medievalismul muzical european, evoluând c?tre complexitatea sporit? a Rena?terii pentru a ajunge la punctul terminus numit Barocul muzical, unde reperele tonale ale contrapunctelor bachiene sau haendeliene nu mai pot fi puse la indoial?. Este adev?rat c? dup? ce traverseaz? un con de umbr? de circa 150 de ani, polifonia reapare în for?? pe primul plan muzical al Europet ve?minte noi, moderne, dodecafonice sau modale. ?i astfel polifonia este repus? în drepturi în secolul al XX-lea, de data aceasta nu în dau omofoniei, ci în paralel cu aceasta. Consider?m c? paralelismul, dualitat omofoniepolifonie constituie caracteristica secolului al XX-lea, era muzical? în care nu credem c? se mai poate vorbi (ca în alte secole perioade muzicale) de suprema?ia absolut? a unui concept muzical. Pe alte repere, omofonia ?i polifonia se dezvolt? simultan, se inter-influen?eaz? se condi?ioneaz? uneori, se îmbog??esc ?i se transform? permanent. Iat? ce, uneori discret, alteori mai direct, am implicat elemente de polifonie atunci când am tratat problema armoniei modale; iat? de ce ?i aici, domeniul polifoniei modale, vom implica elemente de omofonie, elemen integrate organic deja conceptului polifonic modal (a?a cum ?i invers armonia modal? integreaz? organic elemente de polifonie).
În polifonia modern? se poate vorbi mai rar de o inciden?? verticala intampl?toare a vocilor ?i de o succesiune liber? a structurilor verticale; acestea vor fi evident subordonate elementului orizontal, dar, de?i aflate pe plan secundar, vor avea de parcurs un traiect muzical precis (altminteri ar risca prin crearea de acorduri întâmpl?toare sau prin succesiuni acordice ordate, s? produc? efecte sonore care ar impieta asupra desf??ur?rii în e condi?ii a planurilor melodice). Înainte de a intra în subiectul propus mai face o men?iune, de ordin metodologic: nu vom parcurge problematica ridicat? de studiul polifoniei modale conform normelor tradi?ionale instaurate de tratatele de contrapunct la dou? voci, la trei la patru ?i la mai multe voci ci vom c?uta s? privim, concomitent, retele ridicate de scriitura polifonic? pe orice num?r de voci, f?când specifica?ifle de rigoare pentru scriitura pe un anumit num?r de voci atunci cand se ivesc situa?ii particulare, speciale. Vom c?uta deci s? descifr?m mai intai problemele fundamentale pe care le ridic? scriitura polifonic? (le putem numi ?i reguli eventual, de?i nu suntem partizanul termenului), sub raportul mai întâi al orizontalului (planul melodic) ?i apoi sub acela al intersec?iilor rezultate pe vertical? ale planurilor melodice (planul armonic).
Ar mai fi totu?i înc? ceva de ad?ugat! Nu trebuie uitat faptul c? zorile muzicii plurivocale au fost luminate de soarele polifoniei. Primele cursuri muzicale plurivocale au stat sub semnul polifoniei de panglic? ( organum, gymelus sau faux-bourdonul). Iar evolu?ia c?tre un stadiu superior polifonic prin autonomizarea treptat? a planurilor orizontale lodiile diferitelor voci) s-a realizat prin parcurgerea traseului Ars antiqua ?i Ars Nova, primul mare pisc componistic atins fiind Guillaume Machaut. Este foarte important faptul c? ceea ce s-a realizat pân? la sfar?itul secolului XIV a stat sub semnul polifoniei diatonice medievale care, în persoana ilustrului creator amintit mai înainte, ?i-a creat un stil” muzical ce poate fi descoperit în opera sa muzical? de ansamblu, un set de concepte pe baza c?rora s-a condus în redactarea discursului muzical. Interesant este faptul c? noii polifoni?ti modali” ai inceputului de veac XX vor prelua multe sugestii sonore din aceast? arhaic? lume modal?, pe care Ie vor transla în noua lume modal? inaugurat? la r?scrucea veacurilor XIX ?i XX. ”
Codul cartii: GRF978-973-9054-58-1
