Ci eu singur sub pamant
Ci eu singur sub pamant.
Ci eu singur, singur, singur sub pamant departe.
Caci pamantul i-a expectorat pe toti.
Pe toti i-a scuipat intre flori,
in batista inflorata a primaverii.
Pe toti i-a dat afara.
Acum ei sunt pete de sange in batista unei frumoase
domnisoare tebeciste.
Pleoasc! i-a scuipat pamantul in iarba.
si tocmai acum e ziua invierii.
Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mantuitorului.
E Ziua Judecatii.
Oh, ce bucurie mare!
Pe toti i-a scos pamantul afara
din plamanii lui,
din lazile lui frigorifice
unde, Doamne, atat de bine s-au pastrat.
Aceasta e Ziua Judecatii,
ziua in care creste carnea pe fiecare os,
carnea se depune pe oase ca praful pe mobila.
Aceasta e ziua cand carnea e luminoasa ca Luna.
E o carne sigura.
Caci tot omul tipa de bucurie si zice:
Haide, hai in carnea mea, unde-i cald si bine!
Ci eu singur sub pamant.
si pe fiecare osisor creste carnea.
Incat se umple pamantul de oameni
si apele de pesti
si cerul de pasari
si custile de caini
si bucataria de vara a mamei se umple de muste
(caci si pe osul de musca creste carnea de musca)
oh, ce bucurie mare!
Iar cei care au fost arsi in foc de nu mai au oase
se bucura si ei
caci, dupa cate vad eu de sub pamant,
in iarba se aprind focuri mici cat flacara unui chibrit
ori mari cat o casa care arde,
iar flacarile, pleoasc, numai ce scuipa oase
si pe oase numai ce creste carnea,
iar daca undeva, in lume, apare o idee,
numai ce vezi ca in jurul ei creste un cap,
numai ce vezi ideea ca se tolaneste la umbra unei frunti
care inainte nici nu era.
Oh, ce bucurie mare!
Ci eu singur sub pamant.
Pocneste panza praporilor in vantul serii.
Eu singur sub pamant ca un copil cu nasul lipit de geam.
Eu cu nasul ca un melc lipit de geam.
Iar ceea ce vad, vad prin iarba.
si stau in laptele dulce si negru al pamantului
si-s singura broscuta si sarpe si peste si imparat
din neagra imparatie.
Ci eu singur, singur, singur sub pamant departe.
Iar ei joaca hora,
roata-roata in jurul lui Christos
care sta ca un miel in mijlocul lor.
si ce vad eu, prin iarba vad:
femeile cu picioare subtiri ca si creioanele
si cu sexul ca si guma de sters, uda si roz ca radiera,
si barbatii tropotind cu cizme de piele si cu potcoave si
fiecare cu doua calimari pline cu cerneala intre picioare.
Asta am apucat sa vad,
caci ei, cu Christos in mijlocul lor, se inalta la cer,
Iar eu singur, singur, singur pentru vecie,
si cu cerul tras ca o cortina neagra deasupra,
cerul tras ca un fermoar de la slit peste ochi,
singur in laptele dulce al intunericului,
singur sub pamant.
Oh, ce bucurie mare!
Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri.
si deosdata, pleoasc,
intunericul scuipa un inger,
un inger mic mic,
un inger sfrijit,
un inger diabetic,
un inger albinos,
ultimul ingeras recuperator.
Care ma inhata de o ureche
si ma duce in lumina si eu plang
si plang prin aer
cu urechea intre degetele ingerasului,
plang,
ca intunericul ramane singur.
Codul cartii: CMI973-7659-54-3
