Paradisurile artificiale

Un capitol de baza din literatura dedicata „combustibililor” creativitatii – vinul, hasisul si opiul, in cazul de fata -, volumul lui Baudelaire este in acelasi timp o impresionanta autobiografie chimica si un text fundamental de istorie culturala. Perioada decadenta, in care autorul Florilor raului a jucat un rol principal, isi scoate la iveala obiceiurile, viciile si practicile ale caror finalitate construieste astazi profilul unei epoci literare. Spumoase, rafinate prin detalii atent cartografiate, textele de fata fac parte din impetuoasa familie din care se trage, de altfel, si Thomas de Quincey, cu ale sale confesiuni de opioman.

„Dupa cum am spus la inceput, nevoia de-a alina durerile unui organism slabit de acele deplorabile aventuri din tinerete l-a facut pe autorul acestor memorii sa foloseasca frecvent mai intai, apoi zilnic, opiul. El nu neaga, ba chiar recunoaste cu candoare faptul ca dorinta irezistibila de-a reinnoi voluptatile misterioase, descoperite de la inceput, l-a indemnat sa repete frecvent experientele; invoca numai avantajul unei scuze. Dar s-a intamplat ca el si opiul sa faca pentru prima data cunostinta intr-o imprejurare obisnuita. Cuprins intr-o zi de dureri de dinti, a atribuit durerea unei intreruperi a igienei, si cum avea inca din copilarie obiceiul sa-si cufunde capul in apa rece, a recurs imprudent la aceasta practica, periculoasa in cazul de fata. Apoi s-a culcat la loc, cu parul siroind. S-a ales cu o violenta durere reumatica la cap si la fata, care n-a durat mai putin de douazeci de zile. In cea de-a doua zeci si una zi, o duminica ploioasa de toamna, in 1804, pe cand ratacea pe strazile Londrei pentru a uita de durere (de cand intrase la universitate, revedea pentru prima data Londra), s-a intalnit cu un camarad care i-a recomandat opiul. O ora dupa ce a luat tinctura de opiu in cantitatea prescrisa de farmacist, durerea disparuse in intregime. Dar acest castig, care i se paru foarte mare atunci, nu era nimic pe langa placerile care-i fura deodata 

revelate. Ce inaltare a spiritului! Ce lumi interioare! Era oare acesta panaceul, acelpharmakon nepenthes pentru toate durerile omenesti?

„Marele secret al fericirii asupra caruia filozofii s-a contrazis de-a lungul atator secole era neindoios descoperit! Fericirea putea fi cumparata pe un penny si purtata in buzunarul de la vesta; extazul se lasa inchis intr-o sticla, seninatatea spiritului putea fi expediata cu diligenta! Cititorul va crede, poate, ca am chef de ras, dar este un vechi obicei al meu sa glumesc la durere, si pot afirma ca cel ce intretine relatii cu opiul nu va rade multa vreme. Placerile lui sunt din fire grave si solemne si, in starea cea mai fericita, opiomanul nu se poate prezenta ca un allegro; chiar si atunci el vorbeste si gandeste pe potriva unui penseroso.”

Autorul vrea in primul rand sa razbune opiul pentru anumite calomnii: opiul e toropitor, pentru inteligenta cel putin; nu imbata; daca laudanumul, luat intr-o cantitate prea mare, poate sa imbete, asta nu se datoreaza opiului, ci alcoolului pe care il contine. Stabileste apoi o comparatie intre efectele alcoolului si cele ale opiului, si arata foarte clar deosebirile dintre ele; astfel, placerea provocata de vin urmeaza o scara ascendenta, la capatul careia incepe sa descreasca, in timp ce efectul opiului, odata creat, ramane egal cu el insusi timp de opt-zece ore; una, placere acuta; cealalta, placere cronica; ici, o scanteiere; dincolo, o inflacarare egala si sustinuta. Dar marea deosebire consta mai ales in aceea ca vinul tulbura facultatile mentale, in timp ce opiul le strecoara ordinea suprema si armonia. Vinul il priveaza pe om de autocontrol, opiul face acest control mai simplu si mai calm. Toata lumea stie ca vinul da o energie extraordinara, dar momentana dispretului si admiratiei, dragostei si urii. Dar opiul comunica facultatilor sentimentul profund al disciplinei si un fel de sanatate divina. Oamenii imbatati de vin Isi jura prietenie vesnica, isi strang mainile si varsa lacrimi, fara ca cineva sa poata intelege de ce; partea senzuala din om este evident condusa catre apogeu. Dar expansiunea sentimentelor binevoitoare provocate de opiu nu este un acces de febra; e mai degraba omul initial, bun si drept, restaurat si reintegrat in starea lui naturala, eliberat de toate amaraciunile care i-au corupt ocazional temperamentul nobil.”