Cenaclul de Luni – 40

La 40 de ani de la fondarea, pe 3 martie 1977, a Cenaclului de Luni, si la 33 si jumatate de la interzicerea sa, in toamna lui 1983, cand, la inceput de an universitar, nu i s-a mai permis sa-si reia sedintele saptamanale, momentul e potrivit si pentru aniversare, si pentru un bilant. Cifra in sine impune. „Schimbarea de prefix”, de la 30 si… la 40 si…, e o „borna” semnificativa. Cu atatea decenii de activitate scriitoriceasca in spate, o serie intreaga de fosti „lunedisti” au facut cariere spectaculoase ori macar meritorii, au publicat multe carti, au innoit mentalitatile si retoricile poeziei romanesti, in special ale poeziei, contribuind si la evolutia prozei, a dramaturgiei, a criticii, grabind tranzitia literaturii autohtone de la (neo)modernitate la postmodernitate. Au trecut anii si deceniile, cu tot felul de peripetii. A cazut regimul totalitar care tolerase cenaclul pana cand a simtit ca reprezinta un prea mare „pericol” si l-a interzis. In sfertul de secol si mai bine de postcomunism scurs si el intre timp, „lunedistii” au continuat sa scrie, dar au si construit institutii culturale, literare, editoriale, au participat la innoirea universitatilor, s-au implicat si in viata politica ori mediatica, sustinand energic progresele democratice ale tarii. Au platit si un pret amar: poate uzura tineretii traite sub o dictatura, poate eforturile epuizante ale perioadei de dupa 1989 explica plecarea prematura a prea multor „lunedisti” catre o lume mai buna. E vorba – totusi! – de o grupare literara inca vitala, cu destui reprezentanti foarte productivi si care mai au putintel pana la senectute, in orizontul mai larg al primei generatii literare romanesti postmoderne, la randul sau aflata in plina desfasurare pe scena culturala contemporana. Bilantul e – deci – doar unul „de etapa”.
Fragment din cartea „Cenaclul de Luni – 40” de Ion Bogdan Lefter, Calin Vlasie
„MAGDA CARNECI: La Cenaclul de Luni se petrecea un lucru special, ceva nou, a inceput sa devina limpede destul de repede, la cateva luni de la infiintare, dovada ca multi dintre cei care frecventam alte cenacluri din Bucuresti – cel al revistei Amfiteatru, Charmides de la Filozofie – ne-am mutat centrul de interes in jurul acestui cenaclu. Probabil ca instinctiv sau intuitiv presimteam ca acolo se intampla, poate cu o formula pretentioasa, generarea dureroasa, dar fertila a unui logos nou al poeziei romanesti. Priveam socialul in care ne miscam, politicul pe care il suportam si, pe de alta parte, literatura romana imediat premergatoare, pe care o mosteneam si pe care intr-un fel sau altul trebuia s-o preluam si s-o continuam. Abia faza ulterioara, cea a iesirii noastre in public si a preluarii fenomenului Cenaclului de Luni de catre structurile literare consacrate, a fost cea a unei decantari i estetice, a formularii unui program estetic, care adeseori s-a datorat altora decat membrilor Cenaclului de Luni, si de aici unele concluzii. Abia dupa aceea a putut deveni limpede ca de fapt era vorba de un program estetic mai vast, de un model poetic generic, care implica o anume opozitie la principiile modernismului si modernitatii, fie in intelesul generic al termenului, deci de modernitate clasica, fie in intelesul imediat, cel al modernismului generatiilor anterioare noua.”