Cetatile de scapare

Autobiografismul ca energie poetica nu s-a stins odata cu creatiile lirice ale promotiei nouazeci, iar asta dovedeste ca poezia este mereu dispusa la acumulari din domeniul prozei si dramaturgiei. E o mare pofta de poveste si confesiune, directa, nu obligatoriu sublimata – sau sublimata numai atata cat cred autorii ca le e de folos pentru a-si incropi propriile viziuni. In aceasta carte, cele mai multe dintre poeziile „sub acoperire”, deghizate in straiele narativitatii, graviteaza in jurul figurii tatalui, cel cat se poate de real, dar si cel de deasupra lumii, sau timpul insusi: „Seara cand se intorcea de la fabrica/ tata isi taia bataturile palmelor cu briciul/ le aseza tacticos pe un colt de ziar/ literele de plumb se imprimau pe carnea moarta/ […] / apoi le scutura in soba de tuci/ […] / ce vezi tata in intuneric/ arunca mucul tigarii in curte/ – un mic meteorit aterizand in iarba,/ am vrut sa ochesc o stea// mi se parea ca nu e tata ci mesterul timp/ isi privea palmele batjocorite de brici/ bataturile vor creste din nou/ si bataturile inimii vor creste/ si bataturile gandului la fel/ viata va fi acoperita de carne moarta/ pana cand mesterul timp/ isi va tari mantia peste vatra/ dar stiu ca Tu il vei demonta intr-o zi/ ii vei unge fiecare bucata cu vaselina/ il vei inchide in cufarul uitarii/ si oasele tatei vor lumina in pamant/ va creste carne noua pe ele/ prin ochiul de geam va straluci sarbatoarea/ palmele lui moi imi vor mangaia fata din nou.” In esenta ei, poezia lui Ioan Barb din prezentul volum este una religioasa, imbracata in haine profane. Toate celelalte obsesii si viziuni graviteaza in jurul acestei „cetati de scapare”, ale carei ziduri erup din inima, nu fara „amarul tristetii din pricina caruia ai inchis cerurile”. Cand deschideti aceasta carte, nu intrati ca pe stadion: poezia se roaga. – Ioan Es. Pop

[…] Cetatile de scapare, titlul (biblic) al noului volum, semnifica, in Vechiul Testament, in Numerii si in Deuteronom, dreptul la judecata acordat celor care savarseau o fapta grava (omor), fara intentie. Extrapoland, poezia poate fi o astfel de cetate de scapare de la uitare (de la moarte): a copilariei, a amintirilor, a celor dragi, a inocentei, a iubirii, a trairii afective. Prin analogii, faptele obstesti, familiare isi au talcul in pilde crestine, precum apa morii din sat, temporara, in apa vie pe care o ofera Iisus femeii samarinene, la fantana lui Iacov. Ioan Barb ridica in transcendent faptul banal, firavul omenesc. […] Convorbirile poetului, confesiunile sale au doi interlocutori ingemanati, rezidenti in propria-i constiinta: tatal terestru, muncitor, marcat de oboseala, adancit in ganduri, emanand totusi siguranta, comprehensiune, si mirobolantul Tata ceresc, aducand bucurie si sens existentei. Primului i se adreseaza cu afectiune filiala, celui de-al doilea, cu deplina confienta psalmica. Stilul este lipsit de conventionalitate, divinul regasindu-se in firesc si in simplitate, in care ard mocnit simboluri. Biblia este mutata in destinul oamenilor. Avem, asadar, spiritul, nu litera. […] Cunoscator al Bibliei, Ioan Barb a transferat in poezie metoda anagogiei, desprinzand din intamplari si cuvinte obisnuite semnificatii spiritualizate, mistice, producand astfel revelatii estetice si de sens. El cultiva o originalitate rafinata, plina de afectuozitate si, totodata, de exteriorizare in esente (separare de sine). Cu siguranta, este unul dintre poetii proeminenti de azi. – Paul Aretzu

Nimic nu e mai miraculos decat cuvantul care imbraca in vesminte de sarbatoare gandul. In spatele fiecarui cuvant e o poarta. Daca o vei deschide, in fata ta se va inalta o cetate cu turnurile umbrite de eternitate. Aici poti sa ramai si nu ti se va cere nimic. Nu te va intreba nimeni cine esti si de unde ai venit! Si nimeni nu va afla ca ai gazduit in acest loc. Noaptea, cuvintele tale coboara din turn si iti dau binete. Si nimeni nu iti cere socoteala pentru ce ai venit si ce cauti in locul acesta sfant, in care te asteapta poemele pe care nu le-ai scris inca. Sa le botezi cu numele tau, sa le aduci la viata… – Ioan Barb