Poeme abandonate in cuvinte

In registru solemn, nihilismul european a parcurs acest drum pornind de la Spleen-ul lui Baudelaire. Avangarda i-a adaugat o nervozitate aparte, kafkiana, demolind piedestalul solemn si impingind totul in grotesc. Tipologic, oradeanul Ioan F. Pop se afla in aceasta descendenta, diversificata prin marasm, revelatii scirbite si un acut sentiment al parasirii si al existentei goale, aleatorii, exercitat intr-un univers al neanturilor stilizate, din care ancorele au disparut si fiinta a intrat in deriva. Volumul e dur, monocrom, obsedant ca o pagina din Kafka, si reprezinta, fara indoiala, punctul de maxima extensie a „halucinatiei de real” la care a ajuns pina acum poetul. (…) Ioan F. Pop alege drama hiperlucida, extaza rece a perceptiei intinse nevrotic pina la insuportabil, ceea ce face ca formula sa poetica sa derive mai degraba din catalogul modernismului tirziu, crepuscular, decit din brosura sprintara a postmodernismului de ultima ora. (…) Pentru poetul oradean, poezia chiar intemeiaza universul, iar poetul e chiar un demiurg, verbul sau urcind anemic din neant. – Stefan Borbely
Ardeleneste, fara ironii si fara falsa pudoare, fara sentimentul desertaciunii, poetul isi construieste masca unui damnat. Desi nu e teribilist, fugind de gratuitatea experimentala, el se apropie, totusi, cu pasi siguri si in cunostinta de cauza de inocenta suprarealistilor, coborind ca in transa intr-un spatiu halucinant, ireal si dezordonat pe care vrea sa-l faca semnul unei crize ontologice, marturia unei damnari. – Mircea A. Diaconu