Pe urmele dansatorului

Mereu uimitoarea Iris Johansen ofera un nou roman exceptional, care continua seria Dansatorului.

Iubire inflacarata si aventuri incredibile se impletesc pasionant pe fundalul tulbure al Revolutiei franceze din secolul XVIII.

Dansatorul Vantului este o statueta unica, exceptional de valoroasa. Mostenire a nobilei familii Andreas, este instrainata si ajunge printr-o intamplare nefericita in mainile reginei Frantei, Maria Antoaneta. Tanarul Jean Marc Andreas, incearca tot ce e omeneste posibil pentru a recupera pretiosul obiect.

Fragment din romanul Pe urmele dansatorului, de Iris Johansen
„Juliette se intoarse si ii facu semn ca a inteles, in timp ce soarele ii facea sa scanteieze claia ei de bucle castanii. Apoi o rupse la fuga spre abatie, peste gradina de zarzavat, cu fustele fluturand.
Catherine se lua dupa ea, facandu-si drum cu grija printre morminte. Cand ajunse la poarta cimitirului, berlina imensa a contelui de Montard, ingreunata acum cu bagajele fiicei, trecea cu greu printre portile de la miazazi ale curtii. Vizitiul pocni din bici, indemnand caii sa iuteasca pasul. Cecile de Montard era pe drumul spre Elvetia, cu oprire prin Paris.
Schimbarea. Pe Catherine o cuprinse un tremur, ca atunci cand deschisese usa criptei. Nu pricepea nimic din aceasta furtuna care ameninta sa le intrerupa existentele. De la caderea Bastiliei, semnul ca revolutia incepuse, Franta fusese maturata de schimbari insemnate si inspaimantatoare. Rebeliuni si foamete, rascoale ale taranilor, masacre, ordine monahale interzise, trecerea puterii din mana regelui si a nobilimii in mana Adunarii Legislative, declaratiile de razboi facute Austriei si Prusiei.
Maicutele le invatasera ca revolutia era urmarea mai multor cauze, amestecate, dar cele mai multe dintre ele se parea ca au legatura cu foametea. Taranii erau flamanzi dupa paine, burghezia era flamanda dupa puteri egale cu nobilimea, nobilii erau flamanzi dupa si mai multa putere, in timp ce idealistii erau flamanzi dupa drepturi, asa cum fusesera americanii in timpul razboiului de independenta.
Catherine le ura tuturor succes in a-si infaptui telurile, mai ales taranilor saraci, dar niciunul dintre acestia nu-i afecta existenta de la abatie. Isi dorea numai sa dispara toata harababura asta, iar in locul ei sa se instaleze linistea.
O lua la fuga inspre peretii inalti si siguri care inconjurau abatia, cu sangele fierbandu-i in vene, in timp ce vantul rece de dimineata ii flutura parul si ii intepa fata. ”