Adunati de un papusar atotputernic, dar invizibil, in jurul unei mese din cafeneaua Consul, in centrul Bucurestiului de azi, Andrei Ionescu, Luca Hossu, Matei Alupei, Ioan Hristu, Marcu Popoviciu si Augustin Steriu devin beneficiarii unui spatiu ideal care indeamna la introspectie. Calatoria interioara e insotita de o privire lucida pe harta unei Patrii cu un relief istoric accidentat, care a generat si continua sa genereze drame si vinovatii, dar nu si solutii. Descifrat de o memorie capricioasa si de o mereu necesara nevoie de clarificare, anabasis-ul personajelor e de neevitat, obligindu-le sa se raporteze in permanenta la un ideal care poate lua, dupa imprejurari, infatisarea unei iubiri neimpartasite, a unei lumi mai echitabile sau a unei inevitabile lupte cu iluzia. Actori principali sau martori de circumstanta, personajele ajung sa-si dea seama ca singura sansa de a veni in atingere cu eternitatea este trairea, fara rezerve, a prezentului. Pe masura inaintarii spre o ineluctabila Ora a inchiderii, textul se transforma intr-o pasionanta si adeseori surprinzatoare parabola despre lumea in care traim, despre nevoia innascuta de repere, dar si despre capcanele, servitutile si drama cautarii acestora.
Cind am inceput sa scriu Ora inchiderii, printre primele lucruri pe care mi le-am propus a fost ca textul sa nu depaseasca o suta de mii de cuvinte. Ceea ce, dupa toate calculele, mi-a reusit.
Dar cine si-ar fi putut inchipui ca, dupa mai bine de un secol, pateticul si obsesivul enunt caragialian simt enorm si vaz monstruos se va transfera, dintr-un Grand Hotel de provincie prafoasa, intr-o simandicoasa cafenea bucuresteana de la inceputul mileniului al treilea? Toti cei sase, asemenea personajului din schita Grecului, erau niste dezaxati. Le lipsea, adica, osia in jurul careia sa se roteasca, absenta obligindu-i sa se invirta, ca niste titirezi redundanti, in jurul lor. Doar ca galagia nu era afara, ci inauntru. Ea era cea care nu-i lasa sa doarma fara cletinatura si ii imboldea sa vada monstruos. Simtul enorm nu era decit un mecanism ultraperfectionat care, in loc sa le aduca pacea, marea zarva. (Vasile Igna)
Cind am inceput sa scriu Ora inchiderii, printre primele lucruri pe care mi le-am propus a fost ca textul sa nu depaseasca o suta de mii de cuvinte. Ceea ce, dupa toate calculele, mi-a reusit.
Dar cine si-ar fi putut inchipui ca, dupa mai bine de un secol, pateticul si obsesivul enunt caragialian simt enorm si vaz monstruos se va transfera, dintr-un Grand Hotel de provincie prafoasa, intr-o simandicoasa cafenea bucuresteana de la inceputul mileniului al treilea? Toti cei sase, asemenea personajului din schita Grecului, erau niste dezaxati. Le lipsea, adica, osia in jurul careia sa se roteasca, absenta obligindu-i sa se invirta, ca niste titirezi redundanti, in jurul lor. Doar ca galagia nu era afara, ci inauntru. Ea era cea care nu-i lasa sa doarma fara cletinatura si ii imboldea sa vada monstruos. Simtul enorm nu era decit un mecanism ultraperfectionat care, in loc sa le aduca pacea, marea zarva. (Vasile Igna)
Codul cartii: POL978-973-23-3111-8
