Heralda

„Fotografiile.

Una – la capatul dinspre perete al servantei, din care, de cate ori deschide usa dormitorului, Liviu o priveste cu ochii largi, arsi de pofta lui nebuna de viata. Acum vede prima data ca prea anume a asezat-o spre cealalta, a lui Dedu, ca si cum i-ar fi adunat sa se dueleze, sa si-o imparta care pe care… A fost asa de nesocotita sa-i puna unul impotriva celuilalt, acum, cand, de ani buni Liviu e in pamant, iar Dedu s-a dus si el (sedeau la o cafea, sub vita de vie, intr-o amiaza de mai, abia trecuse de Sfintii Constantin si Elena, spunandu-si vorbe care pareau ca nu incap in propriile sunete si, deodata, Dedu s-a chircit in sezlong, a dus mana in partea stanga si, cu capul lui mare, brazdat de nervuri aspre, cazut pe o parte, a amutit…). Tacerea ii desparte si ea. I se pare ca se uita chioras unul la altul, ca isi arunca vorbe tafnoase, pline de ura si gelozie. I-a intunecat mintile Dumnezeu, dupa ce i-a luat pe amandoi, pe rand, cand prapaditii aveau de crescut copiii, iar dupa tragedia cu cancerul lui Liviu, sa n-o lase Atotputernicul linistita nici cu Dedu („Ce suflet generos!”, spusesera. Ina si Laur, ducandu-se la casele lor fara sa fi simtit ca tatal lor adevarat plecase „departe”, de mult, de langa ei…). Atunci cand inca avea constiinta de sine a femeii din fiinta aceea planturoasa, exemplar rasat, cu nimbul discretei nobleti.

Usa trebuie unsa, cand o deschide suna ca in Emilly Bronte, prelung, infiorator. Se vede ca Laur n-a mai dat pe aici. Cat despre Ina, pe ea poate sa cada tot cerul, nu-i pasa de ceea ce se intampla in jurul ei. Mot, cotoiul (doar cu el locuieste in apartament), serpuieste printre pozele raposatilor, infoiat de placere si rasfat. Intre palmele stapanei, lin plimbate peste bla-na de tigru in miniatura, spinarea se unduieste moale; bumbii privirilor licare lenevosi. (Simte ca si de acolo, din groapa, Liviu il dusmaneste de Dedu). Animal inteligent!”