O analiza a Constitutiei de la 1866 poate sa para, in prezent, superflua, in contextul existentei unei bibliografii bogate pe aceasta tema. Insa, lucrarea noastra propune un unghi de analiza aparte si anume: intelegerea actului juridic fundamental in cauza prin variabilele si modulatiile unui transplant constitutional. Procedand astfel, caracterizarea primei constitutii moderne a romanilor devine deosebita de cea proiectata de doctrina romaneasca de specialitate din perioada comunista si postcomunista.
Demersul stiintific urmareste sa deceleze cauzele, ratiunea si finalitatile interne si externe ale importului constitutional efectuat, la mijlocul secolului al XIX-lea, de elita politica romaneasca. Lucrarea nu cauta doar sa exploreze normativitatea constitutionala ce a rezultat in urma transplantului, ci si sa confrunte dreptul static (scris) cu dreptul in actiune (viu). Accentul este pus pe modul in care valorile, principiile, institutiile si mecanismele constitutionale au fost importate (voluntar/involuntar; rational/irational; constient/inconstient), pe modul in care acestea au fost profilate, deslusite, adaptate si, dupa caz, aplicate de actorii dreptului si nu numai.
Propunem, asadar, o cercetare comparativa, o abordare istorico-juridica, in care dreptul, prin contextualizare, este raportat si la sfera culturii (autoritatea trecutului vs blamarea trecutului; traditii, asteptari, capacitati).
Fragment din volum:
Conventia de la Paris din 7/18 august s-a impus ca fiind noul asezamant politic al Principatelor Romane. Caracterul de nou” nu s-a evidentiat aproape deloc, luand sub analiza, reglementarile concrete ale Conventiei. Actul adoptat de puterile europene la Paris nu a fost, in definitiv, decat un redresament al Regulamentelor Organice. Intr-un atare deznodamant, era clar ca dorintele romanilor, consemnate in voturile divanurilor ad-hoc, nu au contat, avand un rol pur consultativ. Ar fi fost si greu de crezut ca acestea ar fi putut sa aiba o oarecare insemnatate, in plin dictat politic extern. Au fost luate in ascultare doar acele deziderate ce nu lezau interesele puterilor semnatare.
Romanii au cerut un regim parlamentar si, in schimb, au primit reschitarea regimului regulamentar. In cadrul unei monarhii constitutionale elective, domnul (hospodarul) si-a gasit confirmarea pozitiei sale centrale in cadrul esafodajului politic din Principate. Cerut in afara legislativului, Conventia l-a izolat doar de puterea judecatoreasca.
Precum in Regulamentele Organice, domnul era codetinator al puterii legiuitoare (art. 5) si unicul indrituit cu initiativa legislativa. De asemenea, avea libertate absoluta in materia sanctionarii legilor (inclusiv in fata noii Comisii Centrale, ce avea rolul de a controla constitutionalitatea” legilor) si dreptul de a dizolva parlamentul (unicameral). Detinator absolut al puterii executive (art. 4, 14), domn era independent fata de puterea legislativa, pe care, de fapt, o detinea. El putea sa promoveze orice proiect de lege dorea, avand exercitiul veto-ului absolut). Practic, domnul putea sa legifereze dupa bunul lui plac. In absenta sanctionarii domnesti, proiectele de legi votate de Adunare nu aveau forta juridica. Domnul nu era incadrat in expresia regele domneste, dar nu guverneaza, fiind omisa din reglementare ideea inviolabilitati/iresponsabilitatii sale. Oricum, de vreme ce domnul detinea toate parghiile de putere ale executivului si legislativului, responsabilizarea executivului (identificat in mod absolut cu persoana sa) in fata legislativului nu ar fi anuntat – raportat strict la logica prevederilor Conventiei – finalitatile presupuse de o atare ecuatie de control si echilibru al puterilor.”
Codul cartii: UJU978-606-673-874-3
