Fragment din cartea „Culorile uitarii” de Vasi Radulescu:
„Ce se intampla atunci cand pierdem pe cineva? El dispare din prezentul nostru si-i raman doar extensiile fizice si metafizice, de la obiecte personale la amintiri comune. Dovezile existentei pot fi dar cele mai importante vestigii sunt cele lasate in interiorul nostru. Pastram locuri speciale pentru cei pe care i-am intalnit, dar si pentru cei pe care il vom intalni, in acest set de legi clasice picat pe banda Mobius a timpului. Nimic nu pare a fi intamplator. Viata merge mai departe, dincolo de tot bagajul emotional, de suferinte, de povestile congruente, de tumultul avut la pierderea cuiva. Ne adaptam din mers. Proiectam persoana in fel de fel de locuri si planuri, toate ancorate in realitate. Cu prabusirea nisipului clepsidra si rasucirea ei iar si iar, ne obisnuim cu pierderile noastre. Castigam ulterior altceva. Ideal e sa castigam tot oameni. Retrospectiv, pierderile ne apasa si trezesc intrebari: stim ca nu am cunoscut suficient de bine persoana respectiva, ca in ea au ramas lucruri care nimeni nu le-a aflat, ne incearca empatia si ne intrebam daca a tinut minte suficient, daca nu a uitat prea multe, daca a fost oare fericita, daca si-a gasit menirea in lumea asta sau s-a despartit cu debusolare de ea. Cu vremea, pana si ideile acestea ne parasesc si mai cad pe noi cand ploua sau cand tragem aproape un album cu fotografii vechi. Uitarea ne face bine, dar e bine sa nu uitam complet unele lucruri. Mai ales oamenii.”
Codul cartii: RGO978-606-9480-64-9
