Petale amare

Azi a trecut postasul, nu mi-a adus nimic, dar a vrut sa vada daca mai traiesc, daca mai astept. El mi-a spus ca o sa vina mereu. Dupa ce a plecat, am gasit pe genunchii mei o scrisoare. Era un plic rosu cu panglici negre… Da, da… erau scrisul tau, mirosul tau, culorile tale, pe fiecare pagina era imprimat un bujor in filigranul fin.
Rasfoiesc paginile ca intr-un ritual sacru, cu maini tremurande. Ca intotdeauna, imi scrii precis, chirurgical, despre lucruri exceptional de bine definite si conturate. Confesiunile tale sunt esentiale, despre dorinte pe care nu le-ai rostit niciodata, despre trairi imposibile.
Te-ai transformat in versul meu frumos tacand peste rostirea mea si nu stiu daca linistea din tine este superb revolta a orgoliului adolescentei ce-ai fost odata, sau asteptare imperial scrasnita printre dinti. Tu m-ai creat odata cu trecerea atator ani, sperand ca intr-o zi chiar voi veni de aiurea si tu chiar vei tremura de atata iubire cata se va revarsa asupra ta.
De dragul tau au innebunit bujorii.
Fragment din „Petale amare” de Longin Popescu
„In jurul umarului tau
Ma arcuiesc mereu
in jurul umarului tau,
ma-Indragostesc
de ochii tai
rotiti
in cercul meu;
zburat mi-e dorul,
cantatorul,
zorit de menestrei
goniti de iele
dintre stele;
porinit-a vantul
sa -ti inchine -n soapta
cantul. ”