Inainte de a incepe lungul drum al pustiului, Dumnezeu a indulcit apele amare, caci oamenilor le era tare sete. Apoi, le-a trimis prepelite, fiindca se-mputinau de foame. Cat au traversat desertul, israelitii au mancat mana. Le-a tinut si de foame, si de sete. Pe pamant cadea mana, din cer cadea, in fiecare dimineata. Oamenii o mancau si se salvau. Nu aveau voie sa o pastreze, asa era porunca. Totusi, unii, de frica foametei si din putinatatea credintei, au incercat sa tina un pic de azi pe maine, insa mana n-a mai fost buna de mancat. Dumnezeu promisese mana pentru fiecare zi a pribegiei si s-a tinut de cuvant. Poporul lui Israel a fost salvat si, dupa patruzeci de ani de pustiu si mana, a ajuns in Tara Promisa. Anca Mizumschi a scris aici o carte a pribegiei, o pribegie care i-a-nceput inainte de plecare, cu mult inainte. Si nu e doar pribegia ei, ci a fiecarui om care se naste in tara asta minunat de frumoasa, de care ti-e dor tot timpul pentru ca nu te simti aproape niciodata acasa. Anca a spus aici deopotriva adevar si poveste, adevarul povestii si povestea adevarului. Adevarul ei, povestea ei. Mana si desertul sunt insa ale noastre, ale tuturor. Cat timp va mai manca mana poporul tau, Doamne, si cat desert amar de necredinta in sine mai are el de trecut? (Ana Barton)
Ce surpriza mi-a facut Anca Mizumschi! Ii cunosc toata opera poetica, pe care am si comentat-o de cite ori am avut prilejul, asa ca, atunci cind am acceptat sa scriu citeva rinduri pentru aceasta coperta, ma gindeam la un volum de poezii. Si nu e! E unul de proza, dar ce proza! Sint textele scrise in doua registre, primul autobiografic si chiar autoscopic, cel de-al doilea indreptat spre exterioritate, spre tara noastra, spre dramele acesteia. Cred ca exilul i-a prins bine Ancai, pentru ca si-a gasit un ton care nu seamana cu cele ale comentatorilor de aici, care oscileaza intre umorul bascalios si sarcasmul incrincenat. E tonul cuiva pe care tara il doare, dar care are puterea sa-si distileze durerea. Distantarea geografica produce un fel de efect de distantare estetic. Si iese o carte care te tulbura, dar nu te lasa complet lipsit de speranta. Ma bucur ca am citit-o cumva in avanpremiera! (Liviu Antonesei)
Cartea Ancai Mizumschi vine la timpul potrivit. E o moda rea printre noi: ne-am deprins sa ne dispretuim tara, sa o facem de doua parale si sa o gasim vinovata pentru toate neimplinirile noastre. Anca Mizumschi, care stie ce inseamna un exil, ne da o carte care, dimpotriva, ne invita sa ne iubim radacinile. Sigur ca se poate trai cu radacinile smulse, e secolul XXI, se poate trai oricum, dar ne arata Anca Mizumschi radacinile, chiar si smulse, continua sa existe si sa lucreze in oameni. […] Pana la urma, orice carte e o calatorie, iar calatoria in tara suspendata a Ancai Mizumschi ne face bine. […] Anca Mizumschi ia iernile aspre din sudul Dobrogei, apa Dunarii si Pastele la Cracii Preotesei, ia Pacuiul lui Soare si o fantana musulmana, ia toata insula Talchia, cimitirele de fier vechi si scenariile apocaliptice despre sfarsitul lumii din Piata Domenii, isi ia amintirile si le pune la temelia unui manifest. […] Pot intelege si toata disperarea cu care aceasta carte a fost scrisa Tara mea suspendata e o declaratie de dragoste, dar este si un avertisment teribil: Romania dispare. (Andrei Craciun)
Scriam odata, acum vreo zece ani, ca Romania este ca o fata frumoasa si naiva nascuta la tara, cu care toata lumea se culca, dar nimeni nu o ia de nevasta. Ea se indragosteste si de primul intalnit si de al doilea intalnit; ea se indragosteste la fiecare alegeri, crezand ca, in sfarsit, cineva ii va oferi stabilitatea unui statut si o va respecta. Ceea ce nu se intampla. Si ea continua sa spere, pentru ca nu are altceva. Acum nu mai cred ca e doar naivitatea Romaniei de vina, sau lipsa ei de educatie, sau faptul ca e atat de frumoasa, ceea ce s-a intors de multe ori impotriva ei in istorie. Acum cred ca tara asta cu nume de fata s-a privit de la inceputul timpului intr-o oglinda care s-a spart si s-a transformat intr-o gramajoara de cioburi. Un ghinion cat pentru un mileniu. De aceea, toti cei nascuti aici vin pe lume cu un ciob de oglinda in mana, in care se taie si sangereaza in gol. Zi de zi, se oglindesc in aceeasi gramajoara de cioburi, in care s-au oglindit parintii lor si se vor oglindi si copiii lor. La nesfarsit. Gramajoara le este si casa, si masa, si cerul instelat. Pana cand vor muri sau vor pleca. Rana mea, tara mea suspendata in gol, acesta carte iti este dedicata. Si eu continui sa sper pentru ca nu am altceva. (Autoarea)
