A doua fata

Primit cu aplauze atat de critica americana, cat si de cea europeana, romanul de debut al lui Maggie Mitchell castiga un pariu dublu: este nu doar un thriller remarcabil, ci si o investigatie profunda a psihologiei adolescentei, o analiza a sfarsitului copilariei. Doua fete sunt rapite si duse intr-o cabana din padure unde stau alaturi de rapitorul lor charismatic, inchegand o ambigua relatie de iubire si ura. Aproape douazeci de ani mai tarziu, una din ele, devenita profesor de engleza la un colegiu, isi retraieste drama in paginile unui roman. Cea de-a doua, devenita actrita in Los Angeles, descopera citind scenariul filmului care urma sa-i relanseze cariera o poveste terifiant de cunoscuta. Cele doua se reintalnesc, luptandu-se cu amintirile lor tenebroase, dar si cu un nou pericol nascut din romanul continut in roman.

Fragment din romanul „A doua fata” de Maggie Mitchell
„Lois
M-am intors acasa la inceputului unui august inabusitor, spre sfarsitul verii. Aveam senzatia ca sunt in alta lume. Hanul avea aer conditionat, dar in zona noastra nu fusese instalat. Eu m-am retras pe terasa din spate, aflata la umbra; in fiecare zi, citeam, leganandu-ma in hamac. Uneori ma duceam in padurea din spatele casei; ma dezobisnuisem de libertatea de a hoinari cum aveam chef in timpul zilei si simteam nevoia presanta de a-mi intinde trupul multa vreme zagazuit, dar nu suportam gandul de a ma duce in oras, unde eram sigura ca oamenii aveau sa se zgaiasca la mine. Poate chiar asta si faceau; eram o curiozitate, o poveste pe care o spuneau cu totii, pentru ca fetitele sa aiba mare grija. As fi devenit o eroina a sortii fabricata de mass-media, daca as fi fost de acord cu asta; insa noi nu am vrut asa ceva. Cand reporterii s-au intors la han, parintii mei i-au izgonit; blocau apelurile cu o vigilenta indarjita, care le trada spaima si furia. Eu nu doream decat sa fiu lasata in pace, iar parintii mei voiau sa pretinda ca nu se intamplase nimic.
Cel mai tare mi-era groaza de intoarcerea la scoala: sa ma aflu in sali de clasa, pe culoare si in amfiteatre pline de oameni care .stiau sau credeau ca stiu ce se intamplase cu mine si care n-ar fi putut sa vorbeasca – sau nici macar n-ar fi vorbit – fara sa faca vreo aluzie la asta. Oameni pe care ii cunosteam de ani de zile si care nu se aratasera niciodata interesati nici cat negru sub unghie de mine aveau sa fie brusc coplesiti de o curiozitate transparenta, bolnavicioasa. Ma gandeam, disperata, ca mai bine mi-as fi pus singura un titlu de ziar pe frunte.”