Accidentul ed. 2016

Rezervele criticilor contemporani fata de capacitatea de inventie epica a prozatorului Mihail Sebastian trebuie sa fi fost motivatia generatoare a unui roman fictional. Dupa ‘„De doua mii de ani’”, naratiunea lui Sebastian se detaseaza de autobiografic, cel putin la nivelul evolutiei individului. Ramane insa un fapt incontestabil reluarea temei din „Orasul cu salcami’”: tema cuplului care trece prin diferite etape de evolutie, de la formare pana la despartire. Sensibilitatea lui Sebastian la acest tip de psihologie este reperabila si in actele sale critice, precum cronica de intampinare a „romanului de dragoste” Maitrey, un caz intre multe altele, precum : Daphiins si Cloe si Paul si Virginia.
Accidentul pare astfel o aparitie natural-tematica… Tot un roman sentimental, asa cum erau privite fictiunile moderne cu personaje ce traiesc experienta dragostei fara inhibitii de atasare la categoriile populare (usoare). Eroii lui Sebastian cauta vindecarea in evaziune din modern, iar partia de schi, concertele, expozitiile plastice sunt toate refugii, compensari pentru „dificultatile” de adaptare.
Fragment din romanul Accidentul de Mihail Sebastian
„Multa vreme nu stiuse nimic precis despre ea, desi o saluta pe strada, ba de cateva ori se si intamplase sa schimbe cateva cuvinte impreuna. Il irita doar numele ei mic, acel pretentios Ann, cand Anna ar fi fost un nume atat de linistit.
Incerca acum, cand iubirea lui devenise o asa de ascutita suferinta, sa regaseasca in amintire pe aceasta Anna indiferenta si pierduta din primele timpuri, sa fixeze in mici fapte din trecut aparitia acelei tinere femei, pe care de-abia o cunostea si care, pe atunci, nu-i putea face nici rau, nici bine.
Erau in memoria lui anumite teritorii calme, anumite zone de indiferenta, spre care revenea, cand imaginea de astazi a iubitei i se parea intolerabila. Se caznea sa reconstituie fiecare detaliu al acestor vechi intamplari si se intorcea spre ele cu ingrijorare, ca spre niste fotografii vechi, pe care i-ar fi fost frica sa nu le gaseasca decolorate de timp.
Retraia cu un sentiment de razbunare anticipata ziva in care se intalnisera la un cinematograf pe Bulevard. El era la casa de bilete, cand cineva il batuse pe umar. Era, spre mirarea lui, Ann, pe care nu o cunostea destul de bine pentru un gest atat de familiar. (…)
Ca este pictorita nu aflase decat mult mai tarziu si cu totul din intamplare.
Era la un salon oficial (unul din primele saloane oficiale, organizate la sosea), unde venise cu un prieten, si se oprisera in fata unui grup de acuarele in care il surprindea un albastru strigator, putin metalic, de „creion chimic”. Desenul era nesigur, nervos, incurcat in liniile lui capricioase, ca o scriere grabita, dar cu neasteptate preciziuni de detaliu, ca si cum din cand in cand pensula s-ar fi oprit ca sa puna un punct sau o virgula intr-o fraza prea confuza. Aceste mici trasaturi atente pareau sa fie semnele ortografice ale unei misterioase scrieri. ”