Ce incertitudini, dileme, angoase, se ascund in scrisul atat de sigur pe sine al lui Paul Zarifopol? Au cautat criticii sai in aceasta opera fragmentara si reversul sistemului, al certitudinii, al axiomei aforistice?
Un raspuns la aceasta intrebare, ca si la altele, colaterale ei, ar putea veni din analiza aplicata a punctului de criza care hraneste aproape toate obsesiile operei lui Paul Zarifopol: anticlasicismul, conceptualizare simplificatoare, dar incetatenita astfel, a crizei despre care vorbeam. Nu are niciun rost, cred, sa urmez prefacuta naivitate calinesciana din capitolul pe care il dedica in Istorie lui Paul Zarifopol si sa reduc – chiar si numai pentru a obtine o ipoteza de lucru – chestiunea clasicilor la o antipatie structurala sau la expresia unei gafe de gust impardonabile pentru un critic. Asa cum nici ipoteza anticlasicismului ca pur spirit de fronda, fara finalitate si fara sanctiune, nu poate fi multumitoare. Pentru Zarifopol, mizele certei dintre clasici si moderni coboara pana in miezul adanc al umanismului, iar afacerea clasicilor ii priveste, in cele din urma, pe toti cititorii virtuali ai acestei carti.
Andreea Mironescu
