Agentul 6

„Lev sufla inspre fereastra, aburind-o. Ca un copil, isi apasa degetul pe condens si, fara sa gandeasca, trasa schita Statuii Libertatii – o versiune rudimentara a schitei pe care o vazuse astazi. O sterse repede cu manseta aspra a jachetei si trase cu coada ochiului in jurul lui. Schita ar fi fost de nerecunoscut pentru oricine in afara de el si tramvaiul era aproape gol: nu mai era decat un pasager, un barbat asezat in fata, infofolit in atatea straturi ca sa se fereasca de frig incat abia daca i se vedea un coltisor de fata. Odata asigurat ca nu observase nimeni schita, conchise ca nu avea motive de ingrijorare. Atat de atent de obicei, ii venea greu sa creada ca putuse sa faca o greseala atat de periculoasa. Avea prea multe arestari in miez de noapte si, chiar si cand nu lucra, i se parea dificil sa adoarma. Tramvaiele erau aglomerate, exceptand zorii zilei si noaptea tarziu. Pictate cu o dunga groasa pe mijloc, zornaiau prin tot orasul ca niste bomboane fierte uriase. Adeseori, Lev nu avea alta varianta decat sa urce cu forta. Aveau capacitatea de cincizeci de locuri si, de regula, de doua ori mai multi oameni urcau in ele, cu intervalul dintre scaune plin de navetisti care se inghionteau pentru un loc. In seara aceasta Lev ar fi preferat disconfortul unui vagon plin, cu coate impungandu-l in coaste si oameni impingandu-se pe langa el. In loc de asta, beneficia de luxul unui loc pe scaun, indreptandu-se spre casa, spre privilegiul unui apartament gol – nu era obligat sa-si imparta locuinta, un alt avantaj al profesiei sale. Statutul unui om incepuse sa fie determinat de spatiul pe care il avea in jurul lui.”