Anii romantici

Multa vreme n-am putut intelege de ce un prozator si-ar risipi fortele si timpul intr-un jurnal zilnic sau, la fel de rau, intr-o carte de amintiri. Oricite exemple celebre am avut la indemina, ele nu ma clinteau din parerea mea. Si, de fapt, tot asta gindesc si azi, dupa ce, aproape contra vointei mele, am scris aceasta carte; si nu exclud ca as mai putea scrie si altele, in acelasi gen.

Pentru mine, cartea aceasta reprezinta o victorie a vietii contra imaginatiei, a realitatii contra fictiunii. Dar poate si ce am scris aici este tot fictiune, fictiunea mea despre viata traita sub semnul miracolului istoric si al nelinistii ca ne vom intoarce de unde scapaseram. (Gabriela Adamesteanu)
Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Romania, editia 2015

Fragment:

“3. Nostalgia 

Din Bucurestiul agitat al unei veri tarzii si fierbinti, m-am trezit intr-o toamna intens colorata, in linistea si pacea unui orasel cu peluze de un verde proaspat pe care topaiau veverite cenusii. Obisnuita cu dezgustul generalizat fata de orice simbol national pe care mascarada Cantarii Romaniei il lasase in noi, am fost uimita sa vad ca mai toate vilele albe arborau steagul american si sa aud, in fiecare dimineata, pe canalul de televiziune din camera mea, aceeasi urare solemna: Good morning, Amerrricaaa! Mai erau si alte lucruri de mirare: locuinte fara gard, ba chiar, din ceea ce mi s-a spus, unele descuiate, desi in jurul lor era uneori padurea galben-aramie; locuitorii de acolo pareau sa nu se teama de hoti.

O universitate ordonata ca o farmacie si un bloc-camin studentesc, la al carui etaj 10 eram cazati noi, scriitorii veniti mai ales din lumea a doua, a treia. Garsonierele comunicau intre ele prin bucatariile comune care ar fi trebuit sa ne socializeze mai mult decat am reusit eu si vecina mea, o poeta cehoaica: engleza noastra precara, cu accente diferite, si slabiciunea ei fata de bere nu ne-au apropiat.

Citesc acum romane despre Romania anilor ’90, de pilda “Les amnesiques”, al lui Herve Claude, si sunt socata ca el, cu ochiul proaspat al unui occidental, a vazut un Bucuresti cenusiu, intunecat, cu interioarele vechilor case pline de praf, incarcate, demodate, tocite. Iar oamenii – confuzi. Eu vedeam un alt Bucuresti, pe care perspectiva culturala si sentimentele statornice il colorau atragator; casele cu fatade imbatranite, scheletele blocurilor neterminate de Ceausescu, strazile pline de gropi imi strangeau inima, ca semnele bolii de pe fata unei fapturi dragi. In schimb, de fiecare data cand ajungeam in Occident, realizam dintr-odata, prin comparatie, Bucurestiul murdar, bantuit de caini salbaticiti si aerul lui de etuva, incarcat de duhoarea gunoaielor dospind in soare.”