Criza cuplului si a varstei declanseza, in poezia Luminitei Amarie, o autoscopie tenace – amestec de luciditate, frica (pana la oroarea din «inima intunericului»), tandrete, cruzime – care confrunta bergmanienele «scene ale vietii conjugale» cu ceea ce filozoful ar numi «sens ontologic al negativitatii» si abisala Nichtigkeit.
Oboseala, golirea interioara, epuizarea, dezvrajirea lumii sunt mai intai traite nemijlocit – sunt suferite ca traume corporale si psihologice (dar intr-o stilistica a brevilocventei, a discursului suspendat, a sincopei, a parantezei, a blancului, a gesticulatiei minime, deci cu atat mai elocvent) -, pentru a se transforma, pe parcurs, in provocare ascetica si ritual de trecere. Unul reusit? in contextul atator vociferari mai degraba ideologice decat lirice, Ascunde amintirile si distruge tot ce-am atins recupereaza convingator cel putin dimensiunea existentiala a poeziei, dincolo de biografismul recurent. Ba chiar ne duce spre o simbolistica mai abstrusa, cu potential de metanoia: «trec din mana stanga in mana dreapta/ o piatra ce nu mai are nicio asperitate».
O. Nimigean
Luminita Amarie scrie o poezie reziduala, nascuta in siajul iubirii menite sa puna ordine in entropia corpului, gandirii si a lumii. Uzura, rutina si neputinta individului, multiplicate cu doi, sunt subiectele eului poetic mobilizat simultan, contradictoriu, de melancolia pentru lucrurile ce se pierd si de vitalitatea, «greata unui nou inceput». Cu un limbaj esentializat, fara efuziuni si artificii retorice, adecvat unui timp al urgentei, poemele se nasc din fluxul cotidian incert si impur, din contaminari si tradari, rezerve si distante, tensiuni si transgresiuni in interiorul universului domestic, un dormitor dimineata, o bucatarie sau o gradina. in acelasi timp, incizia, sau mai curand excizia, opereaza la fel de precis in adancul traumei si al memoriei, pe o linie fara contur, unde corpul singular se regaseste in cel colectiv, iar personalul devine politic: «eu vin din generatia fara invingatori/ (…) eu vin din generatia mortii dar nu spun/ nu-mi arat scaderile vulnerabilitatea tipatul/ umblu goala printre ziduri». «Nimic nu a ramas netrait» in Ascunde amintirile si distruge tot ce-am atins – spune poeta cu vocea unei generatii captive in mainile moarte ale viitorului. Dar tocmai acest imperativ poate salva ceva, mai poate crea o iubire noua.
Simona Nastac
