Avatar

De ceva vreme, avatarui ei il interesa. Printre zecile de strigate de ajutor, al ei se auzea mai clar, mai limpede. Si, cumva, strigatul ei semana cu al lui. Desi el nu mai striga de foarte multa vreme. Pur si simplu, era inutil s-o faca intr-o lume a robotilor si umbrelor. Dar Aniela era adeseori amuzanta. Si cateodata chiar ii dadea impresia ca poate sa vada mai departe de niste limite posibile pentru o femeie. Nu era misogin, era doar putin reticent. Nu impartasea viziunea romanticilor asupra femeii pure si loiale, care stie sa-si rupa din creier, inima, rinichi sau ficat pentru alesul ei. Asa ca o urmarea cu atentie.
Cateodata, cand mai avea timp liber, incerca sa parcurga o parte dintre vechile manifestari ale avatarului ei si sesiza mereu paradoxuri si incoerente. Dar in mod cert, femeii ii placeau jocurile de cuvinte. Si asta nu spunea prea multe, dar expresivitatea ii era concentrata in suma jocurilor de cuvinte pe care le trimitea in virtual, asa ca putea fi studiata mult mai usor decat isi studia unii dintre pacientii in carne si oase. 

De aceea, dupa cateva luni de observatie, a decis sa incerce o consiliere tainica, departe de ochii publicului. S-a gandit ca tactica nu putea fi prea grea, avand in vedere profilul psihologic al pacientei virtuale. Putea incepe intr-un mod discret. Recomandandu-i un film. Mai ales ca ea ceruse asta public. N-avea cum sa nu multumeasca si, astfel, sa se Iege un soi de conversatie. I-a recomandat un film romanesc, marturisindu-i fara prea mult interes ca a constatat o similaritate a preferintelor in materie de filme. Raspunsul a fost cel la care se astepta. „Multumesc! O sa revin cu pareri despre filmul asta!” Era suficient, pentru moment. Asa cum toate sunt suficiente la un moment dat. Si in clipa aceea, Adam a stiut ca va avea profilul pe tava. Totul e sa joace bine piesa. Si sa nu se piarda in detalii. Oricum, nu era un risc prea mare, din punctul asta de vedere. El nu pierdea niciodata ansamblul din vedere. Si nu-l va pierde nici acum… Timpul trecea. Orele isi puneau amprenta pe chipul lui, pe inima lui, pe amintirile lui. Si, cumva, asimila tot mai mult virtualul, urmarind un singur avatar. Unul cu adevarat paradoxal. Unul care ii amintea de el insusi. Si care ii umplea noptile de amintiri noi. Era ciudat. Si frumos… Asa de ciudat i se parea asta… Frumosul… Mai ales ca nu-l mai vazuse de ceva vreme in nimic. Respira mai usor acum. Si n-avea nicio legatura cu renuntarea la viciu. Pur si simplu, respira usor. Ca atunci cand se privea in oglinda. Ca atunci cand totul incepea sa aiba sens. Si cum sensurile lui erau ideale… se gandea ca povestea asta are o noima. Nu ca si cum ar fi fost scrisa in stele. Ci ca si cum urma sa inceapa totul de unde nu mai avea cap si coada. Ca si cum ar fi inceput sa traiasca din nou. Altfel… Era deja noapte. Si-a propus sa adoarma mai repede decat o facea de obicei. De fapt, el nu prea dormea noaptea. Somnul i se parea cumva semnificativ spre dimineata. Cand robotii se trezeau, se imbarcau in masinile lor si se pregateau sa „traiasca”…”