Azil

Poezia lui Aurelian Zisu este marturia unei varste spirituale, in care eul creator exploreaza un nou tip de tragic cu care cititorul poate empatiza usor din cauza lirismului, a muzicalitatii versurilor ce devin memorabile si prin secventialitatea narativa din unele poeme. intalnim in poezia lui Aurelian Zisu un tragism shakespearian prin intensitate, desprins parca din Poe prin atmosfera, kafkian prin absurdul senin si cioranian prin framantarile apocaliptice pe care le proiecteaza eul liric in diferitele „personaje”. Volumul „Azil” continua microepopeea personala inceputa in „Noptile mele, nopti…” in care eroul principal este propriul eu ajuns intr-un moment de cotitura existentiala in care viata nu mai e viata, moartea nu mai e moarte si poezia nu mai e doar poezie, ci este un strigat in pustiu, este sange insingurat, este durere descantata, este, in fine, vindecare a deznadejdii.

Fragment:
” Fluviul
Ca s?-?i pot aduna libertatea
În sângele pe care mi-l numeri
Am s? cobor între umeri
Demonul, moartea.
Am s? te pun între mas? ?i iarb?
Într-un c?lcâi adormit, într-o s?geat?
Cu pielea cr?pat?
Cu arcul golit.
Ai s? ba?i scuturi ?i-ai s? m? spui
La un col? de hârtie hulpav?
C-am ucis între paseri g?lbui
Fluviul t?u început s? m?-ncap?. ”