Baiatul-peste

O carte magica, despre emotiile care ne fac sa crestem.

Roman premiat cu Northern Writers’ Award

Billy are multe lucruri la care sa se gandeasca. E pasionat de plante, de biciclete, de insecte si, mai ales, de inot. Mintea lui este ca oceanul cu valuri inalte. Cand Billy inoata, mintea lui se linisteste – pana cand, intr-o zi, Billy intalneste un macrou vorbitor, care schimba totul! In paralel cu lumea din adancuri, care i se deschide in toata splendoarea ei, Billy invata si pe uscat multe lucruri despre iubire, prietenie si familie. El stie insa ca nu va putea pastra prea mult timp secretul unei prietenii atat de neobisnuite…

O carte rara, absolut remarcabila! – Sunday Times

O aventura din care poti invata enorm, scrisa intr-un stil original, captivant. – The Times

Chloe Daykin este scriitoare, profesoara, designer si dramaturg. A terminat un masterat de scriere creativa la Newcastle University. Piesele ei au fost montate la Traverse Theatre, Live Theatre, Northern Stage si GIFT festival. Textele ei au fost premiate si selectionate pentru lectura in numeroase festivaluri, iar in ultimii 15 ani a creat numeroase carti de artist si proiecte pop-up, pe care le-a promovat in locuri neconventionale, cum ar fi mall-uri sau inchisori. Chloe locuieste langa un rau, in Northumberland, cu sotul ei si cei doi fii. A facut scrima, iubeste ceaiul de la ora 5 si ping-pongul. Baiatul-peste (Fish Boy, 2017) este primul ei roman pentru copii, urmat de The Boy who Hit Play (2018) si Fire Girl, Forest Boy (2019).

Doamna Ahira se uita la mine. Habar n-am care era intrebarea.

– Aaa, fac eu si ma inrosesc iarasi.

Suna de iesire si incerc sa ma furisez afara, dar ea ma striga.

– Cum merge referatul?
Termenul referatului meu despre Misterele neelucidate ale lumii este depasit oficial de o saptamana.

– Bine, zic eu.

– Bine?

– Mai trebuie lucrat la el.

– Desigur, spune ea si-si atinteste privirea inainte, plecand capul.

Ridica sprancenele. Saptamana trecuta a discutat cu tata despre asta. Si despre mine. Si despre noi.

– Sunt aici daca ai nevoie de ceva, sa stii, zice ea.

Stiu ca nu se refera la hartia colorata sau la pixurile cu tus, sau la lucruri de genul asta, desi imi plac. Imi place cum miros atunci cand le scoti capacul.

– Daca vrei vreodata sa vorbesti…

Se opreste din aranjarea hartiilor pe birou.

Nu vreau.

– Bine, spun si ma duc spre usa ca un creeper din Minecraft. La revedere. 

Alerg sa-l ajung din urma pe Patrick. Mama lui vine sa-l ia de la scoala, impreuna cu surioara. Ea poarta o bluza cu „ingerasul mamei” si urla din toti plamanii.

– Un pic cam departe de Arctica, nu? spun eu si arat catre masina, un Volkswagen Fox. Ha ha, vulpe alba, v-ati prins?

Mama lui se uita la mine, dar nu rade. Sta la volan, imbracata intr-o bluza alba si pantaloni albastri, cu o dunga pe mijloc. Are parul foarte carliontat, dar teapan. Daca ai intoarce-o cu picioarele in sus, capul ei ar fi numai bun de curatat tigai. Se uita lung prin parbriz si se freaca cu palma de frunte, care e transpirata toata. Ma uit la Patrick, dar el scoate jeleuri pe urechi, ca s-o amuze pe sora lui. Fetita se opreste din plans si-si baga un jeleu in nas. Merg pe jos, singur, pana acasa.”