Pornind de la un discurs estetic intimist, dar centrat pe tema relatiei eului cu cotidianul, poetul construieste de mai bine de patruzeci de ani o meditatie asupra fisurii intre subiectivitate si ceea ce el insusi a numit adevaruri colective. O opera deschisa cu aspiratie spre multimi, care sa se conecteze cu cei din strada, intr-o vreme in care traditia oralitatii a disparut in marasmul culturii multimilor si a suprainformatiei mediatice. Juan Carlos Abril
Stau asa, asezat in fata noptii mele ca un paznic de muzeu. Nimeni nu trebuie sa se apropie de opera fricii sau a curajului, nimeni nu poate strica tabloul iubirii, panza infrangerii misterioase. Noaptea mea. Nu vreau sa vina sa mi-o ia. Poezia a murit si viata e asa. Ma refer la viata fara origine, la fotografiile care nu se vor ingalbeni pentru ca au pierdut notiunea timpului si demnitatea de-a imbatrani. Ma refer la nudurile care incetul cu incetul se-ndeparteaza de Venus sau de Sf. Sebastian. Este doliul meu. Dispar podurile, autoportretele, cruciatii, dejunurile la iarba verde, petele de culoare, femeia citind la lumina unei ferestre. Dar eu sunt aici, imi veghez muzeul, incerc sa pastrez formele, sa salvez continuturile, cer rabdare la naufragiul plutei. Este doliul meu, am doar un doliu, doliul meu. Vreau doar ca noaptea sa imobilizeze totul. Vreau sa inchida usile nefericirii. Refuz fatalitatea, chiar daca ochelarii mei si-au pierdut dioptriile, iar prietenii mei casniciile. XII, Luis García Montero
Luis García Montero (n. 1958, Granada) este un prestigios poet, eseist si prozator spaniol. in prezent, activeaza ca profesor de literatura spaniola la Universitatea din Granada. A primit numeroase premii, dintre care enumeram Premiul Federico García Lorca (1980), Adonais (1982), Loewe de Poesía (1993) si Premiul Poetas del Mundo Latino (2010) pentru intreaga sa activitate. Cartile sale au fost traduse in franceza, engleza, italiana etc.
Poezia a murit, spune. Un ecran de televizor repeta mereu acelasi
lucru. Unsprezece secunde, ca un endecasilab si pare deja o stire
veche. Vantul si imaginile lui sunt o forma de repetitie. Poezia a
murit, spune.
Cade ploaia in afara anotimpurilor, fara rana timpului, peste cufarul
orasului, peste amintirile si cearsafurile iubirii fara speranta.
Poezia a murit, e o stire. Cadavrul poate fi vazut in timp ce lumea
fuge de ea insasi, priveste in alta parte, evita sa raspunda, iar cerul
de culoarea alcoolului altereaza ecranul. in spate se vede ramasa
o femeie careia i se inmoaie picioarele. Poezia a murit, spune.
Am fost de multe ori la carciuma in care ea ii servea pe altii cu
cafea in diminetile de iarna si cu alcool, in serile fara iesire. Am
fost cu ea, m-am patat de sortul murdar al compasiunii. Acum
moartea ei ma face sa sufar, tac si ma simt mai singur. Momentul
acestei clipe e greu, iar peretii casei sunt reci.
(Luis García Montero, fragment din volumul Balada la moartea poeziei/ Balada en la muerte de la poesía)
