Barba albastra

Saturnine e hotarata sa-si caute chirie, pentru ca dormitul pe canapea in micul apartament al prietenei sale nu este o solutie pe termen lung. Si are norocul sa gaseasca o oferta extrem de atragatoare: o camera spatioasa, cu chirie modica, intr-o zona selecta a Parisului. Desigur, mai sunt si alte persoane care vor sa vada camera, insa doar ea pare cu adevarat interesata de oferta, celelalte dorindu-si doar sa-l vada pe proprietar, don Elemirio Nibal y Milcar, ale carui opt precedente colocatare au disparut. Si, intr-adevar, don Elemirio o alege pe ea drept a noua sa colocatara. E un barbat ciudat, care vorbeste ca din carti si nu iese niciodata din casa. Saturnine are acces la intregul apartament, mai putin la o camera in care ii este interzis sa intre. Ce se ascunde acolo? Va disparea si Saturnine asemenea celor opt femei de dinaintea ei? Si ce s-a intamplat oare cu ele?

O reflectie savuroasa asupra iubirii si a mortii. – Le Parisien 

Maestra a dialogului spumos, Amelie Nothomb ni se dezvaluie in Barba Albastra mai spirituala ca niciodata. – L’Express 

Un roman erudit si plin de umor, pe care il vei devora cu apetitul unui capcaun. – Le Figaro Magazine 

O revizitare plina de imaginatie a celebrei povestiri a lui Perrault. – Paris Match

Amelie Nothomb (pe numele ei adevarat Fabienne Claire Nothomb) s-a nascut in 1966 in orasul belgian Etterbeek, intr-o familie de diplomati. A locuit pe rand in Japonia, China, Statele Unite, Bangladesh, Burma si Laos. A debutat in 1992 cu romanul Igiena asasinului si a castigat numeroase premii, printre care Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze si de doua ori Premiul Alain Fournier. Cartile ei au fost traduse in peste douazeci si cinci de limbi. In seria de autor Amelie Nothomb, a mai aparut romanul Loveste-ti inima!

— Niciuna. 

Saturnine a izbucnit in ras. 

— Aveti dreptate, e un progres al naibii de mare. 

— Nu vad care-i legatura. Ordalia dovedea ca acestea meritau sa moara. 

— Ati mers vreodata descult pe carbuni incinsi? 

— Vad ca o tot tineti pe-a dumneavoastra. E normal. Sunteti frantuzoaica. 

— Nu. Sunt belgianca. 

Barbatul a ridicat capul si a privit-o cu interes. 

— Atunci aveti si sange spaniol, prin Carol Quintul. 

— E o chestie cam de demult. 

— Ba nu. N-am iesit niciodata din secolul al XVI-lea. Ca dovada, traficul de indulgente. 

Pana in acel moment, Saturnine crezuse ca avea de-a face cu un provocator. Acum intelegea ca avea de-a face cu un nebun. 

— E interesant sa citesti registrele tribunalului Inchizitiei, dar totul are o limita. Mai departe ce-o sa cititi? 

— O sa-i recitesc pe Gracian si pe Lull. 

— Sectiunea spaniola de la Luvru e perfecta pentru dumneavoastra, probabil ca mergeti des acolo. 

— N-am fost niciodata. 

— Glumiti? 

— Nu. Nu merg niciodata in oras. De douazeci de ani n-am mai iesit din casa asta. 

— Nici macar pentru o plimbare cu masina? 

— Nici macar. 

— Pai atunci, de ce mai detineti un sofer si un Bentley? 

Saturnine se pregatea sa reformuleze acel „detineti un sofer”, dar stapanul casei n-a parut deloc socat de exprimare si i-a raspuns: 

— Secretarul meu si omul care se ocupa de curatenie recurg adeseori la serviciile soferului si ale masinii sale. In ce ma priveste, prefer sa raman aici. Lumea de-afara ma da peste cap prin vulgaritatea si banalitatea ei.”