Bastarda Istanbulului

Populat de figuri feminine puternice si memorabile, Bastarda Istanbulului este un roman fascinant in care se impletesc libertatea si opresiunea, realul si fantasticul, memoria si uitarea.
Lumea orientala, cu exotismul si traditionalismul ei, si cea occidentala, marcata de pragmatism si de independenta, se intilnesc pe neasteptate din dorinta nestavilita a doua tinere fermecatoare si nonconformiste – Asya si Armanoush – de a risipi misterul ce le invaluie radacinile familiale si de a-si descoperi propria identitate. Bastarda Istanbulului nu este insa cartea unei singure povesti. In cuprinsul sau, scriitoarea tese firele unui sir nesfirsit de istorii care se ramifica, se pierd o clipa in negura trecutului, ies din nou la suprafata, se intersecteaza, se unesc.
In cel de-al doilea roman al sau scris in limba engleza, prozatoarea turca Elif Shafak abordeaza problema identitatii nationale intr-un stil devenit inconfundabil. Ea face din tabuurile politice o componenta esentiala a unui roman profund si captivant despre modul in care vietile omenesti sint modelate de legaturile de familie, apartenenta culturala si jocul intimplarii. – Publishers Weekly
O poveste complexa, ironica, dramatica si indrazneata, care poate fi citita in acelasi timp ca o reflectie despre puterea tamaduitoare a compasiunii, ca un stralucit roman de idei, ca o poezie de dragoste inchinata Istanbulului si ca o satira senzuala si provocatoare. – Booklist
Elif Shafak isi construieste romanul intr-un mod ce aminteste de povestitorii traditionali: intrerupe firul actiunii, revine asupra unor detalii, miscindu-se in voie de la ororile trecutului la patologia prezentului prin intermediul experientei a patru generatii. Iar cititorul realizeaza treptat ca datoria de a-si asuma propria istorie, cu partea sa de greseala si de vina, este valabila nu doar pentru popoare, ci si pentru fiecare om. – The Washington Post Book World
Fragment din romanul „Bastarda Istanbulului” de Elif Shafak:
„In ceea ce privea personalitatea, avea acelasi scepticism, aceeasi razvratire, aceeasi amaraciune pe care le afisase si ea cand era de varsta Asyei. Inainte sa-si dea seama, ii trecuse cu eleganta rolul de oaie neagra a familiei Kazanci fiicei ei. Din fericire, Asya nu parea inca obosita de lume sau apasata de neliniste, fiind prea tanara pentru toate astea. Insa tentatia de a rade de pe fata pamantului edificiul propriei existente era acolo, lucind mocnit in adancul ochilor ei, dulcea ispita a autodistrugerii de care sufereau doar oamenii sofisticati sau gravi.
In ceea ce privea infatisarea, totusi, matusa Zeliha isi putea da seama clar ca Asya abia daca semana cu ea. Nu era si probabil ca nu avea sa fie niciodata o femeie frumoasa. Nu ca ar fi fost ceva in neregula cu trupul sau chipul ei. De fapt, luata separat, fiecare parte a ei avea forma potrivita: avea inaltimea si greutatea potrivite, parul negru carliontat potrivit, barbia potrivita… dar cand erau puse laolalta, era ceva defectuos in toata combinatia. Nu era nici urata, chiar deloc. Avea mai degraba o frumusete mediocra, una la care iti face placere sa te uiti, dar care nu ramane in mintea nimanui. Chipul ei era atat de comun, incat multi dintre cei care o vedeau pentru prima oara aveau impresia ca o mai vazusera inainte. Era extrem de comuna. Mai curand decat „frumoasa”, „draguta” ar fi cel mai magulitor compliment pe care il putea primi in faza aceea, ceea ce era perfect in regula, numai ca acum trecea printr-o faza dureroasa a existentei in care dragalasenia era ultimul lucru cu care isi dorea sa fie asociata. Peste douazeci de ani va ajunge sa-si priveasca trupul intr-un mod cu totul diferit. Asya era una dintre acele femei care, desi nu sunt frumoase in adolescenta sau atragatoare in tinerete, pot totusi sa arate destul de bine la maturitate, daca rezista pana atunci.”