Pana in 1938, cand, dupa Pactul de la Munchen, a aparut in ochii lumii ca salvator al pacii, singurul in stare a-l tine in frau pe Hitler, Mussolini a fost un personaj de prima marime pe scena politica si in presa internationala. In ciuda faptului ca, pentru a da o noua ordine poporului italian, a calcat in picioare democratia, il Duce le parea charismatic nu doar multor italieni, ci si unor oameni de stat liberal-democrati precum Churchill si Roosevelt si, mai inaintea lor, bolsevicului Lenin, cel care i-ar fi acuzat pe comunistii italieni ca au lasat sa le scape singurul socialist capabil sa realizeze cu adevarat revolutia. Mare interpret al artei de a poza, Mussolini a vrut – si a reusit – sa isi construiasca un mit. Prizonier al acestei imagini construite pentru a trece dincolo de propriul sau timp si pentru a intra in marea istorie, mitul Ducelui a degenerat impreuna cu charisma lui politica. Legile rasiale, insurectia antiburgheza, razboiul gresit, insuficienta calitatilor de comanda, complexul de inferioritate in fata lui Hitler au dezvaluit, toate, esecul revolutiei fasciste si, in plus, au subliniat si inadecvarea totalitarismului sau. Astfel, atunci cand vantul istoriei a inceput sa sufle cu intensitatea unei furtuni, omul care militarizase politica a cazut ca un dictator banal in urma unei lovituri de palat pe care el o subevaluase politic.
