Cantecul lui Solomon

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura

Unul dintre cele mai bune romane de limba engleza scrise in secolul XX

Chiar inainte de nasterea lui Milkman, un barbat incearca sa zboare, cu aripi din matase albastra, de pe acoperisul spitalului albilor. De-a lungul romanului, povestea acestui straniu personaj se desfasoara caleidoscopic, plina de mituri, simboluri biblice, secrete stranii. Mama sa Ruth il tine lipit de ea o vreme prea indelungata, iar tatal, Macon Dead, il obliga sa se implice de tanar in afacerile cu proprietati, indemnandu-si fiul sa-i urmeze dorinta de inavutire. Ajuns la varsta de 32 de ani si nemultumit de viata, tot ce-si mai doreste Milkman este sa plece in lumea larga. Insa nu poti lasa in urma fantomele trecutului.

Cantecul lui Solomon a fost recompensat in 1977 cu National Book Critics Circle Awards, castigand in fata unei competitii extrem de onorante – formate din nume ca Philip Roth, Joan Didion, John Cheever -, si este considerat unul dintre cele mai bune romane de limba engleza scrise in secolul XX.

Morrison se misca cu usurinta inauntrul si in afara vietilor si gandurilor personajelor sale, desfatandu-se cu diversitatea circumstantelor si a personalitatilor si savurand sunetul vocilor acestora, bucurandu-se in acelasi timp si de vocea proprie, un ecou ce le dezvolta pe celelalte. – The New Yorker

Fragment din romanul „Cantecul lui Solomon” de Toni Morrison:

„Dupa-amiaza tarziu, pana ca sotul ei sa incuie la birou si sa vina acasa, Ruth il chema la ea pe baiat. Cand el intra in odaita, ea se descheia la bluza si zambea. Era prea mic ca sa-l impresioneze sfarcurile ei, dar suficient de mare, totusi, ca sa-l deranjeze deja gustul fad de lapte de mama, asa ca venea acolo fara nicio tragere de inima, ca la o corvoada, se intindea in bratele maica-sii, cum facuse cel putin o data pe zi toata viata lui, si incerca sa extraga din carnea ei laptele dulceag, subtire, fara sa o raneasca totusi cu dintii.

Dar ea il simtea. Retinerea lui, amabilitatea, indiferenta, toate o impingeau catre fantezie. Avea impresia clara ca buzele lui extrageau din ea un fir de lumina. Ca si cum ea ar fi fost un cazan din care iesea aur tors. Aidoma fetei morarului – cea care sedea noaptea intr-o camera plina cu fan, fascinata de puterea tainica pe care i-o daduse Rumpelstiltskin: sa vada cum firul de aur curge chiar din fusul ei. Si asta era cealalta parte a placerii ei, o placere la care n-ar fi suportat sa renunte nici in ruptul capului. Prin urmare, cand Freddie portarul, caruia ii placea sa se dea drept prieten al familiei, nu numai sluga si chirias al lor, a venit intr-o zi, tarziu, la casa doctorului ca sa aduca banii pe chirie si s-a uitat pe fereastra inauntru, printre tufisuri, teroarea care a tasnit din ochii lui Ruth izvora din subita realizare ca urma sa piarda o jumatate intreaga din ceea ce facea ca viata zilnica sa i se para suportabila. Freddie, totusi, a interpretat expresia ei doar ca rusine, ceea ce nu l-a impiedicat sa ranjeasca.

– Doamne miluieste. Fir-as al naibii.

Se cazni sa-si faca loc prin tufis ca sa poata vedea mai bine, desi ce-l deranja mai mult era de fapt propriul ras, nu hatisul de ramuri. Ruth a sarit in picioare cat a putut de repede si si-a acoperit pieptul, scapandu-l pe baiat pe jos si confirmandu-i astfel ceea ce el incepuse deja sa suspecteze – ca dupa-amiezile acestea erau ciudate si rele.”