Caragiale. Scrisoarea pierduta

Fragment din cartea „Caragiale. Scrisoarea pierduta” de Bogdan-Alexandru Stanescu
„Marele eveniment al lui 1894 insa a fost altul, cari m-a lovit prin ricoseu: dupa o indelungata suferinta si dupa fierbinti rugi secrete ale nea-murilor, in special dinspre partea mea, a murit in fine Momuloaia. S-a incheiat, astfel, chinul meu de 15 ani in cari am sustinut pe mama si pe Lenci, ferindu-le de mizerie, ba chiar asigurandu-le un loc onorabil in randul micii burghezii. Cine vorbeste de Caragiale cel mort dupa bani, de arvanitul arghirofil, de grecoteiul cari-si numara galbinii-n punga si ar omori pe ma-sa si pe tac-so pentru ei uita ca eu, spre osebire de orice alt scriitor al vremii mele, mi-am intretinut familia de la o varsta cand altii erau ei intretinuti sau cutreierau codrii, in cautarea inspiratiugnii. Nu, eu muncesc de cand ma stiu, de cand careta tatei venea de la Ploesci sa-l aduca la sfarsit de saptamana. Si cum am scapat de povara aceasta a mamei si surorii, am inceput a intretine pe Principele Mateiu ot Podul Grantl, care s-a putut declara rentier pe viata si asa va fi pana cand voiu urma pe mama-n cer. Dupa. aceea, Pastele si grijania cu mila. A, ca am gasit placere-n munca, asta-i altceva, ca mi-a placut sa risipesc banii cum am pus gheara pe ei, asta-i iarasi alta bouillabaisse, dar pe mine vieata m-a facut sa alerg dupa bani ca sa grijesc pe altii si gandul ca voiu vedea pe mama, pe Lenci, apoi pe Didina si microbii nostri sau pe Mateiu umbland rupti in coate si murind de foame, gandul asta m-a innegurat intotdeauna, dar nu m-a impins in bratele deznadejdii, ci m-a facut sa caut mereu si mereu cate ceva de facut. Si sa deie ghiavolii sa-nghete Meister Justus in racitoare daca banii in sine m-au atras vreodata. Mi-au placut in masura-n care-i puteam arunca pe ghiurghiuliu, pe nopti de taclale, pe be’e si pe discutii cari doar in prezenta celor lichide de mai sus se aprind.”