Carbon

Nisipul racoros facea carare sub picioarele iuti, o scoica rupta pe jumatate tasni sangele din talpa. Isi scoase rochia din mers si o adiere din care nimeni nu s-a intors o purta in alta directie. Cand atinse apa lucie, simti cum o imensa tandrete razbatea piezis dinspre valurile care veneau catre ea de la uriasa departare. Cu bratele arcuite, se lasa prinsa in vesnicia miscarii fluide si memoria miloasa a marii o primi ca pe un hoit. – Aurelia Marin

Dupa ce publicat poezie si proza scurta, Aurelia Marin paseste cu dezinvoltura pe teritoriul romanului, reusind sa gaseasca o formula destul de singulara in contextul prozei romane actuale. Ea redescopera astfel (pe urmele lui Eliade) „romanul exotic”, poposeste pe rand in mijlocul peisajelor montane elvetiene, in lumea plina de soare a Mediteranei sau in salbaticiile si saracia Sudanului devorat de lupte intestine, boli si mizerie. Totul este trecut prin senzorii unei sensibilitati romantice, ce nu evita insa, atunci cand e cazul, detaliul verist si incearca sa opereze cu perceptii „de unica folosinta”. Pe acest fundal, autoarea proiecteaza povestea unor personaje croite parca din plamada „aventurierilor” lui Malraux, a unor „inadaptabili” ce au vocatia „eroicului” prin care incearca sa-si compenseze esecurile existentiale si ceva din patosul negru al disperarii. Destine „tarate” care se intalnesc si se despart parca la nesfarsit, pasiuni violente, senzualitate, suspans, o galerie vie de personaje – toate bine dozate si impletite in canavaua unui roman construit cu migala si cu ingeniozitate, dar si cu o anumita prejudecata a „scrisului frumos”, devenita destul de rara intr-un context literar dominat de himera autenticismului. – Octavian Soviany