ii datoram aproape dureros aceasta carte.
I-o datorez demult, nu doar dinspre inceputul anilor `90, cand era (inca o data si tot mai salbatic) tinta ironiilor si neintelegerilor multora (Ce cauta asta cu crucea in Parlament ?!), si cand puteam, in sfarsit, spune totul, ci tocmai dinspre finele anilor ’70 ai veacului trecut.
Fireste ca randurile de acum se vor inclusiv o penitenta. Una tardiva si fragila, e drept, dar nu mai puþin sincera si incercanata sufleteste.
Cursul Eminescu si seminariile de ebraica ale lui Ioan Alexandru erau un havuz de credinta, cultura si intelepciune. Ani de-a randul l-am urmat cu Biblia-n desaga in tot felul de camarute de prin mansarda Filologiei bucurestene, unde ne citea ce a tradus din Cantarea cantarilor ori scotea pe tacute un album de autoportrete Rembrandt si, cale de doua ceasuri, in tacerea noastra inmarmurita, ne facea istoria Luminii, a Chipului, a mainii care binecuvanta…
Plecam literalmente halucinati dupa doua ceasuri de hermeneutica terapeutica, avand inima captusita cu ceea ce el numea «camasa de aloe», armura launtrica prin care devii ignifug, impenetrabil la tot raul lumii, in numele triumfului pe care «fratele Ioan» ni-l striga la final, ca leac fata de toata uraciunea care ne inconjura: «Ce-mi puteti face, daca va iubesc!?» (Dan. C. MIHaILESCU)
