Inainte sa pice sau sa se arunce in gol pe casa scarilor si sa moara – „la Auschwitz, patruzeci de ani mai tarziu”, dupa cum avea sa declare Elie Wiesel -, Primo Levi a scris o ultima carte, in care se intoarce la lagarele de concentrare si la mostenirea Holocaustului. Cei alesi si cei damnati este o meditatie complexa despre memorie si slabiciunile ei, despre natura regimurilor autoritare si o incercare de a gasi un posibil raspuns la intrebarea daca istoria este menita sau nu sa se repete.
Nimeni nu e capabil de o uitare definitiva, dupa cum el singur o spune, iar in preajma unei rememorari neobosite a ororilor nazismului, mai ales cand le-ai simtit pe pielea ta, lumea risca sa nu-ti mai para locul unei posibile vieti fericite. Cand mori, ai cu totul altceva de facut decat sa te gandesti la moarte, dar dupa ce ai reusit sa scapi de ea, moartea iti ramane vesnic alaturi. Gandul ca trebuie sa vorbeasca despre ceea ce i s-a intamplat, sa depuna marturie in numele a milioane de oameni care nu mai pot vorbi pentru ei, i-a dictat lui Primo Levi paginile acestei carti-testament. Nu ca sa se razbune si nu cu ura, ci pentru a nu uita.
Drumul adevarurilor incomode este anevoios. – Primo Levi
Unul dintre cei mai importanti si mai talentati scriitori ai vremurilor noastre. – Italo Calvino
Fragment din cartea „Cei alesi si cei damnati” de Primo Levi:
„Ti-e rusine ca esti viu in locul altuia? Si, mai ales, in locul unui om mai generos, mai sensibil, mai intelept, mai util, mai demn sa traiasca decat tine? Nu poti sa excluzi posibilitatea: te analizezi, iti treci in revista toate amintirile sperand sa-i regasesti pe toti si ca nici unul dintre ei sa nu se fi deghizat, sa se fi dat drept altcineva; nu gasesti incalcari evidente, nu ai luat locul nici unuia, nu ai batut pe nimeni (dar ai fi avut puterea?), nu ai acceptat functii (dar nu ti-au fost oferite…), nu ai furat painea nimanui; cu toate acestea nu poti sa excluzi aceasta posibilitate. E doar o supozitie, ba chiar o vaga supozitie: ca fiecare este un Cain pentru fratele lui, ca fiecare dintre noi (dar de data asta zic ,noi intr-un sens mult mai larg, de-a dreptul universal) a luat ce i se cuvenea aproapelui si traieste in locul sau. Simpla supozitie, insa te roade; s-a cuibarit adanc, ca un car; din afara nu se vede, insa roade si striga.
La intoarcerea mea din prizonierat a venit sa ma vada un prieten mai in varsta decat mine, bland si intransigent, cu o religie a lui, personala, pe care totusi am crezut-o intotdeauna severa si serioasa. Era bucuros ca ma gasea in viata si, in esenta, nevatamat, poate maturizat si mai puternic, si, fara. indoiala, imbogatit. Mi-a spus ca supravietuirea mea nu putea sa fi fost rezultatul intamplarii, al intrunirii unor imprejurari norocoase (cum sustineam si continui sa sustin eu), ci al Providentei. Eu, necredinciosul, si mai necredincios dupa intervalul Auschwitz, eram un ales, beneficiar al Gratiei divine, un salvat. Dar de ce tocmai eu? N-avem cum sa stim, mi-a raspuns. Poate pentru ca scriam si, scriind, aduceam marturia: nu scriam oare, atunci, in 1946, o carte despre prizonierat?
Aceasta parere mi s-a parut monstruoasa.”
