Citire! Predici si meditatii la Apostolul de peste an

    Am aflat, pe parcursul anului 2016, cat de greu este sa marturisesti dragostea si puterea iertatoare a Bisericii. Volumul ce-l veti rasfoi tine in el foile de parcurs ale unei curse de aparare prin cuvant a demnitatii Ortodoxiei.
    Nu sunt decat predici de 2500 de semne, idei-semn de la care sa revitalizati citirea textelor din Faptele Apostolilor si din Epistolele apostolice, aparute pe intreg parcursul anului in rubrica din ziarul Sibiu 100%. Meditatii scurte, duminicale, datorate lecturii Scripturii si lumii in care ne zbatem. Lor se adauga cearcanele de gand jurnalistic. Sunt, mai ales, articole scrise in Republica, la indemnul lui Florin Negrutiu, ori in alte cateva registre de jurnal (Observator Militar, Telegraful Roman, Capital Cultural, Citta di Vita si Lumina). Trebuie sa recunosc ca ma las luat de val si uneori reactia mea e mai mult de jurnalist decat de preot. La fel de greu este si sa-ti masori reactiile cu smerenia Evangheliei si sa nu ranesti pe nimeni prin cuvintele ori aluziile tale. Ultima parte a cartii a preluat Scrisorile catre profesorul de religie asa cum au fost acceptate in Lumina Educatiei prin grija Cristinei Mascan, redactorul suplimentului Patriarhiei Romane. Le-am asezat pe toate sub titlul “…Citire!” din dorinta de a incerca sa subscriu la nevoia de concentratie in pastorala pe care ne-o transmit tinerii si mai putin tinerii nostri credinciosi.

    Fragment din volum:
    “Inchegati echipe
    La vremea la care scriu aceasta Scrisoare catre Voi, colegii mei profesori de religie, parte din copiii pe care i-ati crescut sunt in examene. Dimineata i-am vazut intrand in Catedrala. Nu cereau ceva, respirau sfiosi, cuprinsi de emotia zilei care abia incepea. Nu i-am deranjat. Se vedea ca incearca sa-si ia ultimul avant catre examen. Spre pranz au venit absolventii de liceu. Inalti cat asteptarile ce le avem de la ei. Simpatici. Apoi, si unii, si altii, s-au intalnit in biserica, mai zambind, mai bodoganind. Unii erau tristi, si ceilalti ii incurajau. Erau icoana vietii, chipurile lor care trecusera prin emotia examenului mi-au adus aminte de propriile examene, de tot ce am vazut mai apoi in viata ca examen. Oare vom reusi vreodata sa ne dezbaram de meteahna de a-i ameninta cu nota, cu examenele, cu duritatea probelor? Riscul cel mai mare este sa uitam ca avem de a face cu visatori, indragostiti, credinciosi ori necredinciosi, limbuti ori tacuti, emotivi ori aroganti. Adica avem de-a face cu oameni. Printre tinerii de azi, un pusti care s-a asezat in genunchi dinaintea icoanei Mantuitorului. Avea o hartie in mana. Pe hartie mai multe nume. Se ruga. Abia dupa aceea mi-am permis sa-l deranjez. Nu, nu avea examen. Da, avea numele unor colegi de la fotbal pe hartie. Ei, ei aveau examen. De ce se ruga pentru ei? Erau echipa lui. Tineau unii la altii, erau o familie, alergau prin ploaie si se lasau arsi de soare. Erau una. Impreuna invinsesera, dar, spunea el, mai ales luasera bataie des. De ce se ruga? Examenul lor era important pentru viitorul colegilor lui. Stia ca altfel nu vor mai fi lasati sa alcatuiasca o echipa. Si mi-a mai spus ceva. Nu mergea la ora de religie. Era exact la ora cu antrenamentul. Dar Doamna de religie nu se supara si venea din cand in cand cu colegii lui la meciuri. Vaaaai, vor zice aparatorii rigorismului superortodoxiei! Minunat, vor zice altii. Copilul spunea ca el citea la religie din respect pentru Doamna. Ce citea? Din ghiozdan a scos o carte de povesti pe care o cunosc prea bine, caci mi-a trecut prin suflet inainte de a fi pe hartie. Cand se departa de altar minunatul meu prieten schiopata. Mi-am adus aminte de unde-i stiam chipul.”