Contele de Monte-Cristo Vol.3

Fragment:

„La prima vedere si privita pe dinafara, casa din Auteuil n-avea nimic splendid in ea, nimic din ceea ce s-ar fi putut asteptat de la o locuinta harazita maretului conte de Monte-Cristo; dar simplitatea aceasta se datora vointei stapanului, care poruncise sa nu fie nimic schimbat pe dinafara. Ca sa te poti convinge de lucrul acesta, n-aveai decat sa privesti interiorul. intr-adevar, de cum se deschidea poarta, privelistea era cu totul alta.

Domnul Bertuccio se intrecuse pe sine insusi in ceea ce priveste gustul alegerii mobilelor si executarii lor; asa cum altadata ducele d’Antin doborase intr-o noapte o alee de copaci care stanjeneau vederea lui Ludovic al XIV-lea, Bertuccio, in numai trei zile, plantase o curte care fusese in intregime goala. Acum plopi frumosi impreuna cu sicomori adusi cu radacinile lor uriase umbreau fatada principala a casei, in fata careia, in locul pavajului pe jumatate ascuns de iarba, se intindea o pajiste de gazon. Brazdele pajistii puse chiar in dimineata aceea formau un covor nesfarsit pe care se mai vedeau inca picaturile de apa cu care fusesera stropite.

De altfel, poruncile fusesera date de catre conte; el insusi ii daduse lui Bertuccio un plan cu numarul si locurile copacilor care trebuiau plantati, cat si cu forma si felul pajistii ce trebuia sa ia locul pavajului.

Privita astfel, casa devenise de nerecunoscut si Bertuccio insusi spunea ca n-o mai recunoaste, asa stransa cum era in cadrul ei de verdeata.

Cat timp fusese acolo, intendentului nu i-ar fi parut deloc rau sa faca unele schimbari si in gradina; dar contele il oprise In mod special sa se atinga de ceva. Bertuccio se despagubi um-pland cu flori anticamerele, scarile si caminele.

Ceea ce vadea neintrecuta pricepere a intendentului si adanca stiinta a stapanului, pentru unul in a servi, pentru celalalt in a se face servit, era faptul ca aceasta casa, goala de douazeci de ani, atat de sumbra si de trista inca in ajun, imbibata de neplacutele miasme carora li s-ar putea spune miasmele vremurilor, capatase zi, odata cu aparenta de viata, parfumurile preferate de stapan, si lucrurile cele mai dragi lui; caci sosind, Monte-Cristo isi putea gasi la indemana cartile si armele; putea avea sub ochi tablourile preferate, putea intalni in anticamera cainii pe care-i placea sa-i mangaie, pasarile al caror cant ii era drag. si intreaga locuinta, trezita dintr-un somn indelungat, asa cum fusese trezit castelul Frumoasei Adormite, traia, canta, inflorea, asemenea caselor indragite multa vreme, unde ne lasam fara voia noastra o parte din suflet, atunci cand, din nefe-ricire, trebuie sa plecam. Prin curtea frumoasa, servitorii alergau in sus si in jos: unii, stapani ai bucatariilor, umblau pe scarile abia reparate ca si cum ar fi locuit dintotdeauna aici; ceilalti umpleau soproanele, cu trasurile numerotate si oranduite la locurile lor, parand ca se afla de cincizeci de ani acolo; altii isi gaseau de lucru in grajduri, unde caii din stanoage raspundeau nechezand randasilor care le vorbeau cu mult mai mult respect decat le vorbesc unii ser-vitori stapanilor. Biblioteca era impartita in doua parti, pe doua laturi ale peretilor, si cuprindea aproape doua mii de volume; un compartiment intreg fusese destinat romanelor moderne si cele aparute in ajun se gaseau puse la locul lor impaunandu-se in coperti rosii impodobite cu aur. De cealalta parte a cladirii, facand pereche bibliotecii, se afla sera, plina de plante rare, inflorite in vase largi, japoneze. In mijlocul serii, adevarata minunatie pentru vedere si miros totodata, se afla un biliard, parca abia parasit de jucatorii care lasasera bilele sa se odihneasca pe postav.”