Cum iubesti un copil

Cum iubesti un copil. Dreptul copilului la respect

Insemnarile unui medic pediatru, pedagog, director de orfelinat 

Cum sa-ti cunosti copilul si sa-l lasi sa devina un univers de curiozitate? Cum sa-i dezvolti imaginatia si aptitudinile fara sa-i reprimi nevoia de libertate sau dreptul la propria opinie? Janusz Korczak nu ofera o reteta, ci spune simplu: „Un copil ii este egal unui adult si trebuie tratat cu acelasi respect si aceeasi responsabilitate.“

In volumul a carui noua editie o oferim cititorilor, Korczak propune un concept actual de a creste copii – acela al stabilirii unei relatii de parteneriat intre ei si adulti. Ideile lui se bazeaza pe experienta dobandita de-a lungul catorva decenii in orfelinatele pe care le-a infiintat si coordonat. Devotamentul fata de aceste idei l-a facut sa nu abandoneze micutii din orfelinatul pentru copii evrei unde a lucrat in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, murind alaturi de ei in lagarul nazist de exterminare din Treblinka. Datorita viziunii sale inovatoare asupra educatiei copiilor, Korczak a devenit unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai asa-numitei miscari „noua educatie“. Valorile lui stau la baza Conventiei ONU privind drepturile copilului, adoptata in 1989, iar principiile promovate de el au dus la elaborarea unui nou model educational, care este eficient si astazi.

Pe ecranul cinematografului, se petrece o drama cutremuratoare.

Deodata, se aude, strident, vocea unui copil: „Ooo, catelul…” Nimeni nu observase, dar el si-a dat seama.

Strigate asemanatoare se aud uneori la teatru, la biserica, in timpul multor ceremonii; cei din apropiere se sperie, ceilalti zambesc.

Neputand sesiza intregul, neputandu-se concentra asupra continutului de neinteles, copilul este atras, fericit, de un detaliu cunoscut, apropiat. Dar si noi suntem atrasi in acelasi fel, cu bucurie, de o figura cunoscuta pe care o intalnim candva, intamplator printre numeroasele persoane indiferente care altminteri ne irita…

Neputand trai fara sa faca ceva, copilul se vara prin toate ungherele, se uita prin toate crapaturile, scotoceste, isi pune intrebari; interesant este pentru el punctisorul acela care se misca: o furnica; o perla lucioasa; un cuvant, o propozitie pe care le-a auzit. Cat de asemanatori suntem cu copiii, atunci cand ne aflam intr-un oras strain, printre oameni diferiti…

Copilul cunoaste lumea care constituie universul sau, cu toanele, cu viciile, cu slabiciunile ei; o cunoaste si, am putea adauga, o exploateaza cu dibacie. Presimte afectiunea, ghiceste ipocrizia, prinde umorul din zbor. Iti citeste pe fata, la fel cum taranul citea pe cer cum va fi maine. Pentru ca, ani in sir, se uita si cerceteaza; in scoli si internate, aceasta observare pana in strafundurile sufletului e realizata de copii printr-un efort colectiv. Numai ca noi nu vrem sa vedem; atata timp cat ne dau buna pace, preferam sa ne iluzionam ca sunt naivi, nu stiu, nu inteleg, poti sa-i pacalesti usor cu aparente. Orice alta atitudine ne-ar pune in fata dilemei: fie renuntam deschis la privilegiul asa-zisei noastre perfectiuni, fie extirpam din noi ceea ce ne injoseste in ochii lor, ne face ridicoli, ne saraceste.”