Cumpatarea

Nimic nu l-ar fi putut face pe Mauro Larrea sa presupuna ca averea pe care o strinsese in ani intregi de eforturi incrincenate si de riscuri asumate avea sa se naruie dintr-o singura lovitura naprasnica a sortii. Sufocat de datorii si de incertitudine, isi investeste ultimele resurse intr-un proiect riscant, dar care ii da speranta ca s-ar putea pune din nou pe picioare. Asta pina ce tulburatoarea Soledad Montalvo, sotia unui negustor londonez de vinuri, intra in viata lui invaluita in lumini si umbre, tirindu-l intr-o nebanuita aventura. Din tinara republica mexicana in splendida Havana coloniala, din Antile pina in Jerezul sfirsitului de secol XIX, cind exportul de vinuri catre Anglia a transformat orasul andaluz intr-o enclava cosmopolita si legendara – prin toate aceste decoruri ne poarta Cumpatarea, un roman ce vorbeste despre victorii si infringeri, mine de argint, intrigi de familie, podgorii, crame si orase magnifice, a caror splendoare a fost macinata de trecerea timpului.

Fragment din cartea „Cumpatarea” de Maria Duenas:

“Pe bulevardul frumos care se deschidea spre golf era lume putina, asa ca alegerea fusese nimerita. Dupa-amiaza, cand soarele urma sa apuna si caldura sa se ogoiasca, aleea avea sa se umple de suflete: cupluri si familii, soldatime si ofiterime, tineri spanioli abia sositi pe insula sa-si caute norocul si ilumoase creole la varsta maritisului. Dar, pentru moment, pe esplanada nu erau decat cateva figuri solitare.

A asteptat-o cu coatele sprijinite pe formele fanteziste din fier forjat care desparteau uscatul de apa, pe cand valurelele i se spargeau ritmic la picioare. Ea a intarziat mai mult de jumatate de ceas si a sosit expunandu-si in sareta imaginea refacuta de doamna cu aplomb: avea chipul pudrat, parul strans, iar fusta ampla a rochiei de un galben canar i se intinsese de-o parte si de alta in trasurica, astfel ca ultimele dantele ale juponului ajungeau pana la o jumatate de palma de pamant. In poala, cu o funda mare din atlaz intre urechi, tinea catelusa care latrase indracit in spatele usii in cele cateva minute cat statusera impreuna in casa.

Ca o buna havaneza adoptiva si asa cum li se intampla adeseori si compatrioatelor ei mexicane, sa coboare din sareta in plina strada publica si sa paseasca cu escarpenii din matase prin glodul prafuit i se parea Carolei Gorostiza la fel de necuviincios cum ar fi fost sa ramana in pielea goala in fata altarului din catedrala. De aceea, de cum a sosit, a oncediat vizitiul cu un simplu gest si a ramas asezata in trasurica.

Mauro Larrea, la randu-i, nu s-a clintit. Drept, in garda.

– Fa-mi favoarea de a nu mai aparea in casa mea, domnule draga. Niciodata.

Acesta i-a fost salutul. Dar nici minerul n-a umblat cu ocolisuri.

– Ati analizat ceea ce v-am dezvaluit la teatru?”