Atunci cand citesti manuscrise pentru un concurs literar, oricare ar fi acesta, esti intr-o situatie stranie: te intalnesti cu imagini, cuvinte, care devin versuri, poeme, uneori chiar un proiect, din care lipseste ceva. Sa zicem varful Marii Piramide. Mai putin parabolic, un nume pe care sa-l decretezi fotografie intr-o carte de identitate.
La Alexandra Pazgu, aceasta carte de identitate e una perfect valabila; pe post de filigran care impiedica falsificarea avem selfie si anxietate. Avem performance trist.
Un posibil manifest de generatie, incriptat in cuvintele de mai sus. Sau un strigat de spaima sau angoasa de-a dreptul. Poezia unui mod de viata, partial ales, partial impus. A unei lipse de orizont, mai intai la nivel practic, apoi la nivel intelectual. Cauza si efect intretinandu-se reciproc. A unei rupturi fizice cu trecutul, partial compensata prin memorie. (Cuvantul cel mai potrivit pentru aceasta nu e nostalgie, ci ceva similar vibratiei cutiei de rezonanta dupa ce coarda a incetat sa vibreze si sunetul s-a pastrat doar in memorie.) O schita de biografie. Intentionat incompleta. Intentionat schematica. O existenta si o poezie conduse de apropiere si respingere, de coborare si urcare, asumata total, in sensul unui zen trait, nu doar livresc, nu doar intelectual. Un yo-yo.
