Autor distins cu Thomas Mann Prize pentru literatura
In acest volum pe cat de bizar, pe atat de amuzant, Wilhelm Genazino, unul dintre cei mai importanti scriitori germani contemporani, face un studiu rafinat al anxietatilor specifice perioadei in care traim.
Vocea naratorului anonim ii apartine unui arhitect divortat care nu conteneste in a construi dileme emotionale si analize revelatoare ale vietii cotidiene. Intr-un spatiu cu case vechi locuite de pensionari si de vaduve, dintre care nu putine sunt darapanate, cu ramele ferestrelor putrezite, sunetul unei alarme stricate pare ca nu vrea decat sa atraga atentia asupra degradarii zonei. Niciun detaliu nu trece neobservat pe langa acest om sensibil la dramele si frumusetile marunte ale existentei: picioarele ridicol de subtiri care ies din pantalonii scurti ai batraneilor costelivi, omul care isi cerceteaza indelung hematomul de la degetul mare, rata durdulie care sta intr-un picior, cu ochii inchisi, in Piata Friedrich Ebert. La fel cum, cu cateva minute in urma, imaginea unei femei blonde care lingea o inghetata in timp ce mergea pe bicicleta a fost inlocuita de aparitia ratei, acum privirea aluneca dinspre rata inspre periuta de dinti uzata care zace pe jos, chiar langa ea. Gandurile naratorului descriu cu apasare si umor lumea in care traim cu totii, dar la care suntem arareori cu adevarat conectati: un copil care plange este impins repede cu caruciorul, pasarile se inalta agitate, pentru ca dupa nici trei metri sa aterizeze din nou, porumbeii grasani seamana cu matusile moarte de cand lumea, un barbat deschide pubela dupa pubela, fara sa gaseasca nimic.
Eroul lui Genazino intampina cu spaima interactiunile sociale si se lupta cu constrangerile relatiei stabile pe care o are cu Maria. Locuiesc impreuna mai ales la sfarsit de saptamana, de regula la el, ca un cuplu rodat de multa vreme, dar este contrariat de senzatia de usurare care il incearca atunci cand Maria pleaca luni de dimineata. Pe plan profesional, se confrunta cu perspectiva chinuitoare a unui viitor nesigur, in conditiile in care simte ca este incapabil sa se adapteze la schimbare.
Personajul se afla intr-o perpetua cautare a propriei identitati, fara sa renunte vreodata la autoironie: Tineam totul in mine si sufeream in tacere. Si nici macar asta nu mi se parea neobisnuit, fiindca ma saturasem de aceste mici ipocrizii pe care le aduce cu sine viata, de la o varsta incolo, cum ar fi pielea ingrosata de pe calcaie sau descoperirea de cont. Din cand in cand, discursul angoasant se intrerupe pentru a face loc acelui sentiment de detasare in care ne regasim cu totii in momentele in care luam o pauza de la angoasele epocii in care traim: Ma gandeam daca sa mananc o supa la bufetul magazinului universal sau sa-mi iau mai bine la pachet o salata semipreparata de la macelarie.
Cartea emana o gingasie luminoasa in abisul intunecat al existentei. Neue Zurcher Zeitung
Wilhelm Genazino priveste cu un ochi dezabuzat si cu mult umor vietile banale ale personajelor sale. De la un derapaj mental la altul, acestea prind viata, captive in propriul monolog interior. Liberation
O carte serioasa, inteligenta si ireverentioasa. Frankfurter Allgemeine Zeitung
Printre scriitorii de azi, nu exista umorist mai rafinat decat Genazino. Der Spiegel
Fragment din cartea „Daca am fi animale” de Wilhelm Genazino
„Ziua era senina si calda. Ciocarlii de camp misunau pe aleile cimitirului, isi zburleau un pic coada si porneau iar in zbor, pe deasupra mormintelor. Am vazut oameni in doliu pe care nu-i cunosteam.
Primul pe care l-am recunoscut a fost Erlenbach, unul din-tre cei doi proprietari ai biroului de arhitectura pentru care lucrasem cel mai mult in ultimii ani si pentru care poate urma sa mai lucrez. Ma codeam daca sa-i intind mana peste pietrele funerare sau nu. Apoi mi-am dat seama ca nu ma recunostea, desi ne mai intalniseram, cand si cand, in biroul sau; dar asta nu insemna nimic, Erlenbach avea multi colaboratori externi. Aleea principala a cimitirului ducea catre o capela mica, de pe al carei acoperis batea acum strident un clopot mic. Un clopot funerar adevarat! Nu eram sigur daca il regretam sincer pe Autz – probabil ca nu. Eram doar putin trist, dar o puneam mai degraba pe seama anturajului in care ma aflam. In capela, m-am intalnit cu angajati de la biroul de arhitectura, carora le-am intins mana patruns, in mod bizar, de o ceremoniozitate deplasata. Marea majoritate a celor indoliati erau din familie, pe care nu o intalnisem insa niciodata. Pe Karin tot n-o zaream. Poate ca statea chiar in fata si aveam s-o intalnesc abia mai tarziu, la groapa. Erlenbach isi dadea silinta sa se uite in ochii cat mai putinor oameni. Sicriul era depus in fata, la altar. Un preot si-a facut aparitia si a tinut o cuvantare scurta, conventionala, pe care n-am ascultat-o.
In acest volum pe cat de bizar, pe atat de amuzant, Wilhelm Genazino, unul dintre cei mai importanti scriitori germani contemporani, face un studiu rafinat al anxietatilor specifice perioadei in care traim.
Vocea naratorului anonim ii apartine unui arhitect divortat care nu conteneste in a construi dileme emotionale si analize revelatoare ale vietii cotidiene. Intr-un spatiu cu case vechi locuite de pensionari si de vaduve, dintre care nu putine sunt darapanate, cu ramele ferestrelor putrezite, sunetul unei alarme stricate pare ca nu vrea decat sa atraga atentia asupra degradarii zonei. Niciun detaliu nu trece neobservat pe langa acest om sensibil la dramele si frumusetile marunte ale existentei: picioarele ridicol de subtiri care ies din pantalonii scurti ai batraneilor costelivi, omul care isi cerceteaza indelung hematomul de la degetul mare, rata durdulie care sta intr-un picior, cu ochii inchisi, in Piata Friedrich Ebert. La fel cum, cu cateva minute in urma, imaginea unei femei blonde care lingea o inghetata in timp ce mergea pe bicicleta a fost inlocuita de aparitia ratei, acum privirea aluneca dinspre rata inspre periuta de dinti uzata care zace pe jos, chiar langa ea. Gandurile naratorului descriu cu apasare si umor lumea in care traim cu totii, dar la care suntem arareori cu adevarat conectati: un copil care plange este impins repede cu caruciorul, pasarile se inalta agitate, pentru ca dupa nici trei metri sa aterizeze din nou, porumbeii grasani seamana cu matusile moarte de cand lumea, un barbat deschide pubela dupa pubela, fara sa gaseasca nimic.
Eroul lui Genazino intampina cu spaima interactiunile sociale si se lupta cu constrangerile relatiei stabile pe care o are cu Maria. Locuiesc impreuna mai ales la sfarsit de saptamana, de regula la el, ca un cuplu rodat de multa vreme, dar este contrariat de senzatia de usurare care il incearca atunci cand Maria pleaca luni de dimineata. Pe plan profesional, se confrunta cu perspectiva chinuitoare a unui viitor nesigur, in conditiile in care simte ca este incapabil sa se adapteze la schimbare.
Personajul se afla intr-o perpetua cautare a propriei identitati, fara sa renunte vreodata la autoironie: Tineam totul in mine si sufeream in tacere. Si nici macar asta nu mi se parea neobisnuit, fiindca ma saturasem de aceste mici ipocrizii pe care le aduce cu sine viata, de la o varsta incolo, cum ar fi pielea ingrosata de pe calcaie sau descoperirea de cont. Din cand in cand, discursul angoasant se intrerupe pentru a face loc acelui sentiment de detasare in care ne regasim cu totii in momentele in care luam o pauza de la angoasele epocii in care traim: Ma gandeam daca sa mananc o supa la bufetul magazinului universal sau sa-mi iau mai bine la pachet o salata semipreparata de la macelarie.
Cartea emana o gingasie luminoasa in abisul intunecat al existentei. Neue Zurcher Zeitung
Wilhelm Genazino priveste cu un ochi dezabuzat si cu mult umor vietile banale ale personajelor sale. De la un derapaj mental la altul, acestea prind viata, captive in propriul monolog interior. Liberation
O carte serioasa, inteligenta si ireverentioasa. Frankfurter Allgemeine Zeitung
Printre scriitorii de azi, nu exista umorist mai rafinat decat Genazino. Der Spiegel
Fragment din cartea „Daca am fi animale” de Wilhelm Genazino
„Ziua era senina si calda. Ciocarlii de camp misunau pe aleile cimitirului, isi zburleau un pic coada si porneau iar in zbor, pe deasupra mormintelor. Am vazut oameni in doliu pe care nu-i cunosteam.
Primul pe care l-am recunoscut a fost Erlenbach, unul din-tre cei doi proprietari ai biroului de arhitectura pentru care lucrasem cel mai mult in ultimii ani si pentru care poate urma sa mai lucrez. Ma codeam daca sa-i intind mana peste pietrele funerare sau nu. Apoi mi-am dat seama ca nu ma recunostea, desi ne mai intalniseram, cand si cand, in biroul sau; dar asta nu insemna nimic, Erlenbach avea multi colaboratori externi. Aleea principala a cimitirului ducea catre o capela mica, de pe al carei acoperis batea acum strident un clopot mic. Un clopot funerar adevarat! Nu eram sigur daca il regretam sincer pe Autz – probabil ca nu. Eram doar putin trist, dar o puneam mai degraba pe seama anturajului in care ma aflam. In capela, m-am intalnit cu angajati de la biroul de arhitectura, carora le-am intins mana patruns, in mod bizar, de o ceremoniozitate deplasata. Marea majoritate a celor indoliati erau din familie, pe care nu o intalnisem insa niciodata. Pe Karin tot n-o zaream. Poate ca statea chiar in fata si aveam s-o intalnesc abia mai tarziu, la groapa. Erlenbach isi dadea silinta sa se uite in ochii cat mai putinor oameni. Sicriul era depus in fata, la altar. Un preot si-a facut aparitia si a tinut o cuvantare scurta, conventionala, pe care n-am ascultat-o.
Ma uitam la femeile din jur imbracate in negru si ma gan-deam la Thea. O femeie ca ea nu aveam sa mai gasesc, ba, mai rau, nici macar nu avea sa-mi mai vina sa caut.”
Codul cartii: ALL978-973-724-474-1
