Disco Titanic

Vlad Jivan e patronul unei edituri obscure din Timisoara anului 2011 si erou al revolutiei din 1989. Face afaceri profitabile cu un fost securist din Bucuresti, iar in timpul liber ii place sa joace baschet si sa stea la bere cu prietenii. Discuta patimas despre mafia tiganeasca, despre „invazia” oltenilor care au distrus civilizatia banateana si – doar pe jumatate in gluma – despre secesiunea Banatului.
In trecutul sau exista insa citeva secrete pe care nu le dezvaluie nici macar sotiei lui, Emilia, cel mai intunecat fiind legat de o excursie din 1989 cu parintii in fosta Iugoslavie, in Split, pe litoralul Marii Adriatice. Iar cind Emilia il convinge sa mearga in concediu in Croatia, Vlad isi redescopera prietenii croati de odinioara, ce poarta cicatricile unui razboi secesionist, si ajunge sa se confrunte cu trecutul sau tainuit.
Disco Titanic este un roman cu adolescenti maturizati traumatic intr-o lume coplesita de puseuri nationaliste sau localiste, o carte despre tandretea si cruzimea care se ascund in fiecare dintre noi.
 
„Un scriitor stralucit, ce va marca o epoca.” (Mircea Iorgulescu)
 
„Cu lectia lui Bulgakov, a marilor prozatori americani si a cineastilor rusi, cehi si polonezi din anii ’70-’80 bine asimilata, Radu Pavel Gheo e un romancier de mina intii.” (Adriana Bittel)
Fragment din roman:
„In timp, amintirile din calatoria pina la Split au ajuns sa se combine inevitabil cu lucrurile petrecute mai tirziu prin acele locuri. Vocea sfatoasa a lui taica-sau, ce povestea avintat despre obiectivele pe care tinea neaparat sa le bifeze pe traseu, dupa ce studiase trei ghiduri turistice si o monografie istorica a Iugoslaviei, se amesteca de-acum cu vocea lui interioara de barbat de patruzeci si unu de ani, care stia ce s-a intimplat la trei-patru ani dupa calatoria lor in toate locurile prin care trecusera. Spre deosebire de cei care le-au vazut pentru prima oara la emisiunile de stiri, dupa 1991, el si le-a reamintit mereu in felul asta. Iar ce nu stia isi, imagina, convins ca nu se indeparteaza prea mult de realitate.
La a doua vama, cea iugoslava, aflata la vreo jumatate de kilometru, n-au stat nici cinci minute. De data asta, de cum au iesit din masina, cea care s-a indreptat spre vames si i-a intins pasapoartele a fost maica-sa. S-a adresat direct in sirbo-croata, iar cind a auzit-o, tinarul locotenent, care poate ca a fost impuscat in cap peste zece ani undeva prin Kosovo, i-a zimbit cochet si a inceput o discutie din care taica-sau n-o fi inteles decit ca sirbul ala inalt si blond flirteaza cu nevasta-sa — iar el i-ar fi putut confirma ca asa si era.
Dupa ce au intrat in Iugoslavia, taica-sau l-a lasat sa treaca la volan. A condus pina la intrarea in Beograd. Isi aminteste ziua aceea tot mai calduroasa, cind inaintau cu Dacia printre lanurile de griu, tinind ferestrele deschise ca sa se mai racoreasca, si despicau de-a lungul soselei cimpia parca nesfirsita a Banatului. In dreapta, pe o culme de deal, se vedea cula Virsatului si in scurt timp au traversat si Vrsac-ul, un orasel austro-ungar tipic, ce le-a amintit de Lugoj si, un pic, de Oravita, doar ca era mai curat si mai ingrijit, cu magazine mici, cu vitrine lucitoare, pline de marfuri colorate si afise cu reclame. De fapt parca totul s-a colorat dupa ce au trecut granita: si porumbul era mai verde, si soseaua mai neteda si de un cenusiu mai albastriu, si cerul mai limpede, si casele mai curat zugravite.”