Dupa moartea tragica a sotiei sale, Gerard un profesor francez de istorie a artei decide sa se retraga o perioada in nordul indepartat al Europei. Linistea pe care o cauta in meditatie printre fiordurile Norvegiei este intrerupta de intalnirea accidentala cu o tanara ce urmeaza cursurile unei stranii scoli locale de fotomodele, a carei deviza este Sine Anima.
” Un pas inaintea celuilalt, fiecare pe rand. Ca un nor care se aduna incet, incet, cu grija de a nu se revarsa in ploaie inainte de vreme. Cate un pas pe rand. Asa isi zicea de fiecare data, o mantra pe care si-o repeta constiincioasa in gand atunci cand se trezea dimineata si isi reamintea franturi din Cosmaruri, dar pe care o repeta si inainte de culcare, pregatita sa isi traiasca visele. Nu avea alta solutie pentru a pastra secretul pe care cu greu si-l recunostea ei insesi, iar apasarea pe care o ducea cu ea se adancea din ce in ce mai mult si consuma tot mai multa energie. Insa putea suporta, era puternica, mai era loc. Am vointa unei pietre. Sunt piatra. Pietrele nu simt, pietrele nu vorbesc, pietrele nu au dureri. Acum nu era cu nimic diferit de clipele imediat de dupa somn, in care sudoarea ii curgea pe dupa tample, pe sub suvitele parului ei negru si inca nepieptanat, inca nedat cu placa, doar ca in momentul asta veneau din efortul fizic facut, nu din cel mental.
Niciun drum nu seamana complet cu un altul, asa cum nici vietile noastre nu sunt identice in fiecare zi. Trebuie doar sa iti reamintesti cine ai fost in clipa respectiva si vei sti si unde ai fost.
” Un pas inaintea celuilalt, fiecare pe rand. Ca un nor care se aduna incet, incet, cu grija de a nu se revarsa in ploaie inainte de vreme. Cate un pas pe rand. Asa isi zicea de fiecare data, o mantra pe care si-o repeta constiincioasa in gand atunci cand se trezea dimineata si isi reamintea franturi din Cosmaruri, dar pe care o repeta si inainte de culcare, pregatita sa isi traiasca visele. Nu avea alta solutie pentru a pastra secretul pe care cu greu si-l recunostea ei insesi, iar apasarea pe care o ducea cu ea se adancea din ce in ce mai mult si consuma tot mai multa energie. Insa putea suporta, era puternica, mai era loc. Am vointa unei pietre. Sunt piatra. Pietrele nu simt, pietrele nu vorbesc, pietrele nu au dureri. Acum nu era cu nimic diferit de clipele imediat de dupa somn, in care sudoarea ii curgea pe dupa tample, pe sub suvitele parului ei negru si inca nepieptanat, inca nedat cu placa, doar ca in momentul asta veneau din efortul fizic facut, nu din cel mental.
De obicei, sfarsiturile de saptamana erau cele mai dificile, pentru ca duminica nu aveau cursuri si tot ce experimenta in somn se incolacea in jurul ei ca un uragan. Eu sunt centrul clipei, aici e vointa mea. Eu sunt calmul pietrei. Isi repeta obosita binecunoscutele cuvinte, pentru a mia oara. Nimeni nu aveau voie sa intre duminica in spatiul benefic al Studioului, decat daca era un caz de extrema urgenta. Pentru o clipa, o cuprinse panica, gandindu-se la ziva aceea teribila in care a refuzat sa vina la recuperare, lasand loc manifestarii depline a indispozitiei. Nu si-ar mai fi dorit sa suporte vreodata chinul care atunci ii framantase parca toate viscerele, atingand cu foc fiecare colt din corpul ei, fara a face vreo diferenta intre trup si spirit.”
Codul cartii: HBP978-606-763-080-0
