gEneida

Cartea cea noua a lui Adrian Lesenciuc poate fi citita si ca discret autoportret, caci poti gasi in paginile sale semne ale valentelor multiple cu care se deschide spre lume autorul ei.

Profesor la Academia Fortelor Aeriene, fiindu-i, prin urmare, la indemana dialogul cu inalturile, el poseda si stiinta convorbirilor imaginare sub semnul apei, luandu-l de martor pe Jorge Luis Borges (vezi Cartea de apa). Scrie versuri, romane, critica si istorie literara, eseuri, cu aceeasi invatata dezinvoltura si pedanta aplecare asupra paginii, caci eleganta descinderilor sale in atatea zone se sprijina pe o biblioteca impresionanta. Stie ce inseamna ordinea si disciplina, asa incat poate cocheta liber cu formele haosului si ale neoranduielii, dispus oricand sa le imprumute rigori. Gandeste viata cu exuberanta unui locuitor lucid si implicat al viului, dar cantareste sobru si manifestarile muritudinii. Toate astea, intr-o eleganta limba romaneasca, atat de bine si bogat stapanita, incat isi poate ingadui si sa se lase – cu incantare – in voia jocurilor ei de sonuri si cuvinte.

gEneida are, asadar, rigoare si farmec, iar ratacirile ei printre stari si sentimente exerseaza volute si pasi de dans sub ispita controlata a sensurilor pe care le suporta cuvantul –  punct de fuga – gene. Ale iubitei (sau ale zorilor, sau ale mierlei!), genele pot fi impletite sau rasfoite ca probe ale apartenentei genetice, dar si ca izvor de savuroase geneide. Cu umor sagalnic si infiorari strengaresti, poemele respecta ritmul secret al unei viziuni lirice fermecatoare, care place si provoaca, deopotriva. De citit cartea in cautarea cheilor pe care le strecoara printre versuri sau cu bucuria de a citi, pur si simplu, o carte luminoasa (lumina e cuvantul cu cea mai mare frecventa in volum!) si desteapta.  – Irina Petras