Autoarea prezinta aparitia si dezvoltarea picturii pe sticla din Transilvania secolelor XVIII-XIX, in care se exprima mentalitatea si sensibilitatea satului traditional romanesc. Icoanele romanesti pe sticla exprima mentalitatea si sensibilitatea satului traditional. Ele oglindesc gandirea si imaginatia iconarilor-tarani, cunostintele si reprezentarile lor privind Iumea nevazuta Taranul roman isi dezvaluie in aceste icoane gandurile despre viata, credintele si normele sale etice, imaginea pe care si-a facut-o despre celalalt taram, al Raiului si Iadului. El retraieste in mod spontan povestirile biblice si teme din Vechiul si Noul Testament, pe care le transpune in peisajul satului, singura realitate cunoscuta lui. in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, in partea de est a Europei Centrale (Boemia, Padurea Bavareza, Austria Superioara, Silezia, Moravia, Slovacia si Galia, un nou mestesug a capatat o puternica dezvoltare – pictura populara pe sticla. Centrele cele mai importante au aparut mai ales in zonele muntoase, prin plasarea glajariilor in tinuturile impadurite, de unde mestesugarii isi puteau procura cu usurinta lemnul necesar fierberii potasiului la temperaturi inalte pentru topirea nisipului de cuart, a pietrei de var si a sarurilor de potasiu, precum si pentru alte materii prime ce intrau in compozitia glajei. Aici, pictura pe sticla s-a grefat pe o veche traditie de artizanat popular, organizat sub forma unei industrii casnice, in productie de serie, practicata ca sursa exclusiva de existenta. Mesterii zugravi stapaneau foarte bine mestesugul, datorita priceperii la care se ajunsese prin repetarea unor teme, de sute sau mii de ori.
