Idiotul

O capodopera a literaturii universale si unul dintre cele mai remarcabile romane ale lui Dostoievski

Adevaratul subiect din Idiotul este iminenta si imanenta mortii. Imaginea lor se regaseste in in picture lui Holbein ce-l infatiseaza pe Cristos dat jos de pe cruce. Copia acestui portret atarna pe unul dintre peretii casei lui Rogozin, si atat Dostoievski, cat si printul Miskin l-au contemplat in Basel. Ni se spune ca tabloul infatiseaza un om mort, o bucata de carne fara viata, distrusa, fara niciun indiciu asupra unei eventuale invieri. Forma acestui roman este produsul rabufnirilor inexorabile ale celor mai adanci preocupari ale autorului. Trairea religioasa intensa din carte este data de calitatea indoileii si fricii lui Dostoievski. – A. S. Byant

O carte ce reuseste sa se avante fara teama in suferinta si in acelasi timp sa lumineze fumusetea umana nemuritoare, aproape inefabila. – The Atlantic

Idiotul este una dintre cele mai ravasitoare, mai incitante si mai remarcabile carti pe care le-am citit vreodata. – A. C. Grayling

Traducere din limba rusa de Nicolae Gane.

Fragment din romanul „Idiotul” de F.M. Dostoievski:

„Isi dadu seama, in primul rand, ca aceasta noua femeie stie si intelege extraordinar de multe lucruri – atat de multe, incat il cuprindea uimirea: de unde putuse ea sa capete atatea cunostinte si informatii, sa-si formeze idei precise asupra atator lucruri? (Sa le fi acumulat oare din mica ei biblioteca de domnisoara?) Dar nu numai atat: chiar si din punct de vedere juridic era foarte bine edificata asupra multor chestiuni si capatase o cunoastere temeinica daca nu a lumii, cel putin a felului cum se petrec unele lucruri in societate. In al doilea rand, i se schimbase parca si firea, caracterul. Nu mai era fiinta aceea sfioasa, cu stari sufletesti nedefinite, uneori plina de farmecul unei zburdalnicii si naivitati adorabile, alteori tacuta si ingandurata, mirata sau neincrezatoare, inlacrimata, cuprinsa de nelinisti si neastampar.

Nimic din toate astea: inaintea lui Totki radea acum in hohote si-l sageta cu impunsaturi si sarcasm veninos o faptura neasteptat de necunoscuta, surprinzatoare si care ii marturisi fara inconjur ca n-a avut niciodata pentru dansul decat cel mai profund dispret, un dezgust mergand pana la greata, simtaminte ce s-au nascut in sufletul ei indata dupa surpriza primului moment. Aceasta femeie noua ii declara verde-n fata ca de fapt putin i-ar pasa daca el s-ar insura chiar acum si cu oricine, dar ca a venit anume sa-l impiedice de la aceasta casatorie si numai din rautate n-o sa-l lase sa se insoare, pentru ca asa vrea ea si ca, prin urmare, asa se va intampla, „fie chiar si numai pentru a-mi bate joc de tine in voie, pentru ca, in sfarsit, mi-a venit si mie randul sa rad”.

Asa cel putin se exprimase ea, desi poate ca nici n-a spus tot ce avea pe suflet. Si in timp ce Nastasia Filippovna cea noua, cu un ras batjocoritor, ii arunca toate astea in obraz, Afanasi Ivanovici chibzuia in tacere situatia, incercand sa-si puna putina ordine in gandurile ravasite. Dar n-a fost chiar asa de usor. I-au trebuit aproape doua saptamani ca, tot cumpanind si cantarind, sa gaseasca o solutie. In cele din urma, hotararea fu luata. Fapt este ca Afanasi Ivanovici numara pe atunci vreo cincizeci de ani, era un om cu greutate, care-si castigase de mult o pozitie temeinica in societate. Preocupat in gradul cel mai inalt de multumirea lui personala, el tinea mai presus de toate la linistea si confortul sau, dupa cum se si cadea unui om atat de onorabil. Nici cea mai mica abatere, nici cea mai usoara sovaiala nu era de ingaduit in privinta celor ce se statornicisera de intreaga alcatuire a vietii, desavarsindu-se intr-o forma atat de frumoasa.”