Proces practic prin definitie, comunicarea este putin abordata sub raport teoretic. Ea este mult prea absorbita de semnificatia sa practica pentru a mai gasi energie si pentru demersul teoretic. Iar cand acesta apare, intr-o forma sau alta, rezervele nu intarzie sa se manifeste. De pilda, incercarile de a-i scrie istoria au intimpinat rezistenta chiar in randul profesionistilor domeniului, ziaristi, experti in relatii publice etc. Motivul invocat? Studiul sistematic al comunicarii are o virsta prea frageda (mai putin de un secol) si, prin urmare, n-ar avea neaparat nevoie de o istorie. Pe de alta parte, problemele ridicate de evolutia acestui domeniu sunt atat de complicate si presante, spun sustinatorii acestui punct de vedere, incit ar fi contraperformant sa ne risipim in studii privind trecutul domeniului…
Ne-am obisnuit sa consideram ca istoriile se ocupa de evolutiile de pana atunci ale disciplinei. La o examinare mai atenta, ne vom da seama ca istoriile sunt un gen de raspuns la problemele ridicate de evolutia prezenta. Cum spunea Braudel, istoria este stiinta prezentului. Specialistii se apleaca asupra evolutiilor incheiate deoarece isi dau seama ca la orizont apar probleme serioase. Demersul istoric este un alt fel de a intemeia perspectiva, de a pregati un fagas de evolutie mai potrivit. Se cauta in trecut raspunsuri sau fragmente de raspunsuri la problemele pe care le pune prezentul sau le prefigureaza ziua de maine.
